Acest blog este o parte a spaţiului public virtual. Ca orice formă de spaţiu public, accesul este liber. Totuşi, la fel ca orice formă de spaţiu public, libertatea nu trebuie înţeleasă ca un prilej pentru abuz. Orice intervenţie la textele care apar aici trebuie să respecte o serie de reguli minimale, care protejează libertatea în general şi mai ales calitatea unei discuţii publice. Îi rog pe cei care vor să contribuie la discuţii să nu folosească insulte, argumente non-factuale, greu testabile, aluzii cu caracter incitativ etc.

Aş dori de asemenea să îmi cer scuze celor care trimit postări pentru modul nu tocmai rapid şi regulat în care acestea vor fi plasate pe site. Experienţa mea ca administrator este limitată. Trebuie să-i mulţumesc de altfel lui Rolf, un bun prieten berlinez care a realizat acest blog şi care-l administrează în absenţa mea, de undeva din California, unde cred că trăieşte în aceste moment. Îl salut de altfel acum, cu multă recunoştinţă, înainte de a-i trimite această postare pentru a o pune pe net! Prietenia lui mă face să mă simt privilegiat.

Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

            Potrivit unui clişeu ce pare de nedislocat lumea în care trăim ar fi o eternă tranziţie. Spre nicăieri sau cel mult spre apus. Aceasta mai ales pentru că marile naraţiuni ale modernităţii (ideea de progres, egalitate, naţiune etc.) s-ar fi epuizat, dar mai cu seamă pentru că nu mai avem mari valori, spirite cu vederi largi, care să se manifeste dincolo de frontierele înguste ale propriilor discipline. Pînă ceva vreme, căzusem şi eu în această formă de sinistroză. O întîmplare recentă m-a pus pe gînduri.

            Într-o după-amiază, mi-a bătut la uşa biroului, aflat într-un corp mai curînd ascuns al Universităţii, un tînăr domn. I-am observat mai întîi privirea piezişă proprie timidului bovaric. Era masterand la Jurnalism, mi-a spus, şi-l căuta pe domnul director Daniel Condurache. I-am arătat că regretam sincer, din suflet chiar, dar nici un director Condurache nu are biroul aici. M-a privit uimit, evident frustrat.

            Era victima unui soi de confuzie. Nu era prima dată cînd se întîmpla, de altfel. Pe uşa biroului meu scrie Departamentul de Jurnalistică şi probabil că de la secretariat, atunci cînd au o problemă mai spinoasă, îi îndrumă pe studenţi acolo unde ei cred că ar putea găsi pe cineva mai competent. Problema era că domnul Condurache nu avea biroul aici şi mai ales că nu era directorul departamentului şi nu fusese niciodată, cel puţin în această viaţă. Dar, oaspetele meu nu părea să înţeleagă şi nici nu dădea semne c-ar vrea să plece. I-am explicat atunci de ce: domnul Daniel Condurache era angajat al unei alte instituţii şi de altfel îi lipsea ceea ce am putea numi competenţa formală, adică o calitate profesională atestabilă, prin acte, diplome, liste de publicaţii şi alte asemenea lucruri, minore, fireşte, dar care stau la baza sistemului nostru universitar şi administrativ.

            Am avut impresia atunci că turnasem gaz peste foc. Timiditatea se reconvertise pe neaşteptate într-o vizibilă agresivitate. „Nu-i adevărat!”, a ripostat imediat, abia reţinîndu-şi un tremur al întregului corp. Părea convins că-i ascundeam omul pe undeva pe sub masă, eventual că l-am răpit pentru uzul meu privat ori pentru a-l vinde unor şeici arabi.

            Ca să evit o criză, m-am gîndit atunci să-i spun că domnul director Condurache nu este momentan în localitate. A fost cea mai proastă idee posibilă. Participase, mi-a spus, cu două zile înainte la o întîlnire între domnul Condurache şi un scriitor din Bucureşti. Fusese provocat de felul în care domnul Condurache vorbise despre talentul în jurnalism. L-am întrebat de ce nu merge la cursurile d-sale. „Merg, dar nu l-am văzut niciodată, deşi am avut mai multe cursuri cu d-sa, anul acesta. De fapt, a continuat, eu nu sunt din Iaşi, vreau să scriu la un ziar, dar toată lumea îmi spune că n-am talent. M-am înscris la Master la Jurnalism, dar de fiecare dată cînd vin la şcoală nu găsesc pe nimeni. Caut un jurnalist. Vreau să intru la un ziar!”

            Mi s-a părut din nou că am o idee salutară. Zic: Dl. Condurache ştie probabil multe despre jurnalism, dar nu este jurnalist, în sensul propriu al lucrurilor. Este profesor la Politehnică, din cîte ştiu. Uite, i-am mai spus în criză de idei, hai să ne uităm pe net, ca să ne edificăm cu sursele în faţă.

            Din păcate, netul este, cum se ştie, un martor infidel. Găseşti întotdeauna despre un om mai ales ce nu cauţi. Astfel, a trebuit să-i conced oaspetelui meu că avea dreptate în anumite privinţe. Într-adevăr, potrivit unei ştiri, dl. Condurache se exprimase, de faţă cu un scriitor şi publicist bucureştean foarte cunoscut, în chestiunea talentului jurnalistic. O altă ştire, apoi, îl dădea drept cîştigător al premiului jurnalistul anului sau ceva de felul acesta acordat de o revistă de care nu auzisem, din nefericire, VIP. „Vedeţi”, mi-a spus, cu aerul că-i ascundeam adevărul.

            Mai departe însă, din păcate, după aprige căutări, n-am găsit nici un articol al dlui Condurache pe net, din care studentul respectiv să se poată edifica mai pe larg, fie asupra a ceea ce înţelege dl. Condurache prin talent, fie asupra  unei probe practice de talent din partea acestuia. Cum spuneam, internetul ar trebui trecut în română la genul feminin: te trădează cînd ai mai multă nevoie de el! Sau de ea!

            N-am găsit nici în bibliografiile mele o sursa unde ar putea afla ceva de felul acesta. Spre bucuria mea, am dat totuşi peste un site în care dl. Condurache apărea ca autor. Mai precis spus, coautor. Începînd din 2004, publicase pare-se un număr de articole în diverse publicaţii de matematică şi mecanică. Toate erau semnate împreună cu un anume domn Martinuş, care pare a fi, de altfel, asistentul său la Universitatea Politehnică, acolo unde dl. Condurache ocupa şi funcţia de şef de catedră. Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

            Lucrul cel mai neplăcut pentru situaţia în care mă aflam venea însă din faptul că domnul Condurache apărea în mai multe locuri , inclusiv într-o notă din Ziarul de Iaşi care părea a fi cv-ul său oficial (de candidat la rectoratul Universităţii Politehnice), drept coordonator al Departamentului de Jurnalism de la Universitatea „.A. I. Cuza”, acolo unde ocupa un post de profesor asociat şi două catedre de conferenţiar.  Este drept că nu ştiu ce vrea să spună coordonator. Oricum, această funcţie n-a existat după ştiinţa mea şi nu cred că dl. Condurache şi-a putut-o atribui oficial. Scria chiar undeva că ar fi fost numit de Senat. Fapt imposibil, întrucît Departamentul de Jurnalism ţine de Facultatea de Litere, nu de Senat. Este drept că l-am auzit şi eu în mai multe situaţii afirmîndu-şi public această calitate, dar întotdeauna am pus-o pe seama unei scăpări. Domnul Condurache nu putea îndeplini această calitate, din motivele expuse mai sus. Este adevărat că au circulat zvonuri, probabil neîntemeiate, potrivit cărora dl. Condurache ar fi semnat acte cu caracter oficial în numele departamentului, fapt penalizabil juridic, dar eu nu pot crede aşa ceva.

            Totuşi, mi-a spus la despărţire tînărul, cum poate preda cineva atît de multe discipline fără să fie şef (probă de maliţie gratuită!) şi fără să aibă o competenţă atestată, cum îi spusesem eu ca ar fi fost necesar? N-am putut să-i ofer un răspuns. De fapt, această discuţie o mai avusesem şi cu alţi colegi, fără a putea ajunge la vreo explicaţie raţională. Este o chestiune de talent, probabil, i-am răspuns. „De geniu”, mi-a replicat oaspetele meu, înainte de a se face nevăzut, incredibil de calm, învăluit de semiîntunericul din hol. Nu îmi dau seama nici acum dacă era din nou sarcastic sau pur şi simplu edificat. Îl aştept oricum din nou pentru o discuţie mai senină.