Florea Ioncioaia // libertate de expresie

Zilele trecute am aflat că ar fi fost desemnat un director „definitiv” la Departamentul de Jurnalistică al Universităţii. Iată o veste bună, îndelung aşteptată. S-ar putea crede că începînd de acum arbitrariul, impostura şi ilegalitatea, care domnesc de ceva timp la acest departament, vor lua sfîrşit. Se întîmplă ca persoana desemnată să fie dl. Andi Lăzescu, faţă de care am o veche simpatie, care este, probabil, reciprocă. În plus, d-sa este un om de media cunoscut, cu care am colaborat întotdeauna foarte bine, cu excepţia unui incident recent, binecunoscut deja publicului. Am avut de atunci o lungă discuţie, ca nişte oameni maturi şi raţionali.

Veştile bune se opresc însă aici. Nu este vorba că această numire s-a făcut fără cea mai mică urmă de consultare cu membrii departamentului, deşi fuseseră mai multe promisiuni în acest sens. Aceasta este deja obişnuit în mediul nostru academic, care trăieşte în general sub autoritatea revelaţiei divine.

Primul lucru şi cel mai important care este în neregulă aici priveşte chiar legalitatea acestei numiri. Oricine poate vedea, la o simplă analiză, că numirea dlui Lăzescu este perfect ilegală. Aş spune chiar de o ilegalitate stînjenitoare, prin ea însăşi agresivă, care proiectează Universitatea direct în jungla Africii Centrale. Refuz încă de aceea să cred că dl. decan Avădanei a putut face o asemenea propunere, iar dl. Işan, noul rector, care mi s-a părut un om cu capul pe umeri, a semnat o asemenea numire complet în afara legii.

Iată de ce.

Atît Hotărârea Senatului nr. 5/13.12.2007, cu privire la metodologia de organizare a alegerilor pentru structurile şi funcţiile de conducere academică din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (Precizări, pct. 7), cît şi Ordinul Ministrului nr. 2538 din 1.11. 07 (la art. 4.1) arată clar că funcţiile de şef de departament nu pot fi ocupate decît de cadre didactice cu titlul didactic de profesor sau conferenţiar universitar. Or, Dl. Lăzescu, cu toată simpatia mea, nu este decît lector. (Se poate consulta, pentru un plus de autoritate, şi art. 72, aln.2 din Statutul Personalului Didactic, legea nr. 128/1997.)

Dl. decan Avădanei îşi motivează această încălcare a legii prin faptul că ar fi cerut o dispensă din partea Biroului Senat al Universităţii pentru dl. Lăzescu. Nu ştiu în ce condiţii se dau dispensele de acest fel de către Biroul Senat, dar la paragraful următor al Ordinului amintit se spune că se poate accepta o derogare de la aceste prevederi numai în cazul departamentelor în curs de acreditare, dar numai dacă nu există în departament cadre titulare care să aibă titlul de conferenţiar sau profesor, şi de asemenea numai dacă persoana propusă este doctor. În situaţia de faţă nu avem nici una din aceste condiţii.

Totuşi, dl. Avădanei susţine că ar fi luat această hotărîre întrucît la cele trei runde de alegeri (au fost de fapt numai două, pentru că la primul tur s-a ales!) din cadrul departamentului nu a fost ales nici un candidat: Astfel, spune dl. decan, „la al treilea tur de alegeri, conf. dr. Dorin Popa s-a retras înainte de a începe votarea, iar conf. dr. Florea Ioncioaia nu a primit decît un singur vot pro, motiv pentru care nu a fost ales şi departamentul a rămas fără şef”. /Cuzanet din 17 aprilie, ora 16.00, Alexandru Lăzescu este noul director al Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Semnat : Anca Elena Mihai./

Este surprinzător pentru mine să aud un asemenea sofism, demn de Pilat din Pont, ca să fiu în ton cu momentul. La drept vorbind, pare mai curînd unul de tip Mischie. Mai întîi că la ultimul tur de scrutin subsemnatul n-a primit un singur vot, ci două (de fapt trei, dacă intrăm în logica dlui Avădanei, al treilea era al meu, auto-anulat voluntar, din raţiuni pe care nu vreau să le prezint acum!). Dar faptul cel mai semnificativ este că dl. decan calcă pur şi simplu în picioare orice logică simplă. Iată trei exemple:

1. Pentru dl. Avădanei, ca şi pentru Biroul Senat, este mai legitim cineva care nu a participat deloc la alegeri, n-a depus un CV, un proiect managerial, n-a intrat deci într-o logică instituţională şi democratică, şi nu întruneşte condiţiile legii, decît cineva care a făcut-o şi care întruneşte toate acestea. Amintesc aici că dl. Popa s-a retras din competiţie ca protest pentru lipsa de reacţie a colegilor şi a Facultăţii faţă de atacurile demenţiale la care fusese supus pe un site anonim, care funcţiona de pe serverul Universităţii şi se pare cu colaborarea unor colegi şi a unor membri ai aparatului Universităţii;

2. Pentru dl. Avădanei, ca şi pentru Biroul Senat implicit cineva care a obţinut un vot, două sau trei poartă un fel de stigmat în raport cu cineva care n-a primit nici un vot şi care nu şi-a făcut publice în nici un fel ideile manageriale;

3. Pentru dl. Avădanei, ca şi pentru Biroul Senat, rezultatul unui vot, fie acesta cît de democratic (ceea ce nu-i deloc cazul la DJSC, ştim deja aceasta!), este deasupra legii;

Aceasta din urmă eroare pare fi de fapt sursa acestui abuz. De fapt, legea spune că decanul poate hotărî ceea ce comunitatea respectivă n-a putut, dar numai în limitele legii. Mai clar spus: dl. decan trebuia să înceapă prin constatarea faptului că pe calea procedurilor democratice obişnuite departamentul nu-şi poate alege un director şi apoi trece la numirea unui director, dintre conferenţiarii şi profesorii disponibili. Atît şi nimic mai mult. În această situaţie, nu mai contează voinţa majorităţii, ci voinţa legii. Reamintesc tuturor că într-un stat de drept nici măcar parlamentul nu poate fi deasupra legii. Aceasta este de fapt raţiunea de a exista a curţilor constituţionale, în toate ţările civilizate. Ca să fiu şi mai clar, dacă mîine o majoritate de francezi ar vota ca toţi fumătorii să fie arşi pe rug, aceasta nu s-ar putea pune în aplicare, pentru că ar intra în contradicţie cu legea, în acest caz, Constituţia şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, dl. decan nu avea de ce să ceară o dispensă în acest caz, întrucît în departament există două cadre didactice care îndeplinesc condiţiile legii şi cărora nici participarea la scrutin, nici retragerea nu le-a invalidat dreptul de a fi numiţi în această calitate, iar Biroul Senat n-avea de ce să dea această dispensă. Decizia decanului nu era condiţionată de numărul de voturi sau de numărul de copii al celor implicaţi.

Această decizie abuzivă pune de asemenea cîteva probleme morale extrem de spinoase, pe care comunitatea noastră academică pare să le ignore în mod ciudat. Ce interese pot motiva un profesor universitar, cotat ca un intelectual onorabil, cel puţin, să comită un asemenea gest arbitrar? Ce se ascunde de fapt la DJSC? Cît de mari sunt presiunile şi de unde vin acestea dacă întreg Biroul Senat a putut comite o asemenea gogomănie?

Este interesant de altfel că nimeni nu se întreabă de ce acest boicot electoral contra mea? N-am auzit pe nimeni din „grupul electoral Condurache” să ofere cea mai mică argumentare a acestui gest. Altfel spus: ce este în neregulă cu candidatura mea. Proiectul managerial? Persoana? Convingerile mele estetice sau simpatiile ideologice? Este inutil să mai adaug că la Universitate lucrăm în general cu argumente şi nu cu invective.

În fine, arbitrariul deciziei mă scuteşte de a mai explica la infinit de ce prefer să fac publice aceste lucruri decît să ne spălăm rufele în familie. Mi se pare că numirea cuiva care a venit la Universitate abia de cîteva săptămîni sugerează că există două categorii de cadre didactice la DJSC: unii care sunt ciumaţi, chiar dacă au fondat şi susţinut cu munca lor acest departament, iar alţii, care sunt predestinaţi din naştere să controleze deciziile, chiar dacă nu ştiu prea bine nici de ce se află la Universitate. Găsesc asta jignitor pentru condiţia de universitar în general.

Anunţ din nou că nu mă interesează postul de director al DJSC şi că sunt dispus să renunţ la dreptul meu în favoarea oricărui coleg care îndeplineşte condiţiile legii.

O săptămînă calmă, tuturor!

Avalanşa de materiale apărute în presa locală (şi naţională) cu privire la accidentul în care am fost implicat în seara zile de 10 decembrie 2004, ora 18,50, mi-a prilejuit câteva constatări pe care doresc să le fac publice.

1. Aproape fără excepţie, presa locală a fost părtinitoare: articolele cu privire la recenta soluţie de neîncepere a urmăririi penale au prezentat în mod tendenţios şi disproporţionat opinia – subiectivă, prin natura situaţiei – a unei singure părţi.

2. Dezinformarea / informarea trunchiată şi tendenţioasă practicată de presă încă din 2004, imediat dupa producerea evenimentului, a generat o revoltă absolut firească (pe care o pot înţelege) în rândul familiei accidentatului.

Dincolo de compasiunea pe care o am pentru familia tânărului accidentat, mă nedumereşte atitudinea pasivă a presei, superficialitatea acesteia şi dezinteresul faţă de societate, în ansamblul ei. O minimă lectură a expertizelor şi rapoartelor întocmite în cadrul anchetei ar fi fost suficientă pentru a constata că familia accidentatului a întreprins permanent demersuri pentru a întârzia finalizarea dosarului, introducând, în mod fraudulos, în ancheta organelor abilitate declaraţii mincinoase, luate la domiciliul propriu unor persoane care fie nu au fost prezente la locul accidentului, fie au sosit mult după producerea lui. Doi martori care au declarat, iniţial, că accidentul ar fi avut loc pe trecerea de pietoni sau că ar fi găsit acolo diverse obiecte au recunoscut, pe parcursul anchetei, că NU au asistat la accident, dar că au scris şi au înmânat “mai multe declaraţii” familiei vătămate “la solicitarea acesteia, precizând că în acest sens s-au deplasat la domiciul lor”. Mai mult, luând în calcul aceste mărturii mincinoase, procurorii au fost nevoiţi să dispună un supliment de expertiză (o simulare) ale cărui rezultate contrazic, în mod firesc, “planşele fotografice efectuate autoturismului de către organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului”.

În condiţiile în care în materialele menţionate redacţiile şi-au asumat, ca unic punct de vedere, opinia unei singure părţi, iar numele meu a apărut doar cu titlu de inventar, pentru a mima obiectivitatea, sunt obligat să constat că adevărul pare a fi astăzi, necondiţionat, de partea celui care găseşte mijloacele adecvate pentru a atrage atenţia presei. Ca atare, mă întreb câtă nevoie mai avem de justiţie, de procurori ori tribunale, când greva foamei sau ameninţările cu moartea devin garanţi sine-qua-non ai dreptăţii şi adevărului absolut.

Astfel, presa ieşeană a vehiculat fără nici o documentare prealabilă informaţii false, care pot fi contrazise cu documente oficiale. Pentru o corectă informare doresc să-mi permiteţi să rectific, aici, doar câteva dintre cele mai flagrante astfel de afirmaţii:

1. “Accidentul a avut loc pe trecerea de pietoni…”
FALS!

După cum au declarat martorii prezenţi la fata locului, accidentatul alerga către un maxi-taxi staţionat după trecerea de pietoni (pe direcţia mea de mers, Bucium-Podu Roş). Ca atare, pentru ca accidentul să se fi produs într-adevăr pe trecerea de pietoni, ar fi însemnat ca victima să fi alergat paralel cu maşina pe care o conduceam spre a ajunge la mijlocul de transport oprit după marcajul pietonal. În realitate, victima a parcurs un traseu oblic dinspre poarta spitalului către maxi-taxi, traseu care nu a avut nici un punct de tangenţă cu trecerea de pietoni. Accidentul s-a produs DUPĂ trecerea de pietoni şi DUPĂ microbuzul oprit la sfârşitul marcajului pietonal. Cercetările efectuate ulterior, pe baza măsurătorilor realizate de către poliţia rutieră în seara accidentului, au arătat că impactul a avut loc la circa 11 metri după zona de protecţie a pietonilor.

2. “Şoferul se intorcea de la o petrecere”
FALS!
Mă întorceam de la Galaţi, unde în acea vreme ţineam nişte cursuri laUniversitatea “Dunărea de Jos” , întrucât salariul de cadru didactic era insuficient pentru plata ratelor maşinii achiziţionate în leasing.

3. “Şoferul îşi testa frânele maşinii nou achiziţionate”
FALS:
Maşina fusese achiziţionată cu un an şi jumătate înainte şi avea deja la bord aprox. 50.000 km.

4. “Maşina circula cu viteză foarte mare”
FALS
Aşa cum s-a stabilit de către toate expertizele, aveam viteza de 42-43 de km/h, deşi maximul permis în acea zonă era de 60 km/h.
Am declarat la sediul Poliţiei Rutiere, imediat după producerea accidentului, că, încă de la intrarea în oraş, aşa cum fac întotdeauna, am încetinit la 50 km/h ( sub viteza limită admisă), amintindu-mi de vorba tatălui meu că multe dintre accidente se produc în apropierea casei, din relaxare şi prea multă siguranţă. În momentul în care am vizualizat trecerea de pietoni din faţa spitalului, am redus şi mai mult viteza , la 40 km/h, întrucât de o parte şi de cealaltă a marcajului pietonal staţionau două mijloace de transport în comun. Soţia mi-a şi spus, înainte de trecere, că circulam cu o viteză de aprox. 40 de km/h, declarând acelaşi lucru şi la Poliţia Rutieră, fapt care a fost confirmat de expertizele întocmite ulterior.

5.“Roţile Peugeot-ului ucigaş”
FALS.
Nu a existat nici un contact între partea frontală a maşinii şi accidentat. După ce am trecut de cele două autovehicole şi de trecerea de pietoni, când mă pregăteam să accelerez, mi-a apărut brusc în lateral-stânga, dinspre Spital, un tânăr alergând cu mare viteză, fără să se asigure deloc, care, aşa cum au declarat ulterior martorii prezenţi la faţa locului la acel moment, a încercat în ultima clipa să sară peste capota maşinii, pentru a evita impactul. Am frânat brusc şi am tras de volan către dreapta, fără a putea evita însă impactul. Din fotografiile Poliţiei se poate constata faptul că nu a existat nici un contact frontal între tânărul accidentat şi maşină, ci doar între capotă lateral-stânga, parbriz şi acesta, pietonul sărindu-mi cu genunchiul pe capotă, apoi lovindu-se cu capul de parbriz.

La Reconstituirea efectuată în febr. 2007, prof. univ. dr. Gaiginschi, de la UTI, expert solicitat de Poliţie, prin subinspectorul Iftodi, mi-a spus că rar a văzut un caz mai clar de nevinovăţie a conducătorului auto, exprimându-şi, deşi atunci l-am văzut întâia oară, nedumerirea că sunt purtat pe drumuri de trei ani de zile. Domnul profesor Gaiginschi a lăsat să se înţeleaga că, din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între accidentul în care am fost implicat şi o sinucidere.

Aş dori de asemenea să mai precizez că veneam de la cursuri, că am oprit autoturismul imediat, i-am acordat tânărului accidentat primul ajutor (respiraţie gură la gură), am telefonat la Salvare şi la Poliţie, am reţinut victima până la sosirea ambulanţei, deşi aceasta solicita insistent, dupa ce şi-a revenit din şoc, să fie lăsată să plece acasă, pentru că nu-l doare nimic. Nimeni, dintre cei din jur, nu a venit să mă ajute în nici un fel. Avea o rană mică la cap, datorată contactului cu parbrizul, dar care nu şiroia, la venirea Ambulanţei. Nu am mişcat autoturismul din locul în care s-a oprit decât după ce Poliţia l-a fotografiat din toate unghiurile. Pe baza acestor date şi a acestui comportament, probabil, pasagerii celor două mijloace de transport în comun şi alţi martori afirmau că nu am avut nici o vină şi că vor declara acest lucru Poliţiei, dar, din nefericire, aceasta a sosit destul de greu, după plecarea Ambulanţei şi a unui număr însemnat dintre martori!. Toţi îmi spuneau că nu am nici cea mai mică vină şi că tânărul nu va păţi nimic, mai ales că mergea singur. Toţi martorii care au văzut accidentul exact aşa au şi declarat Poliţiei, începând cu şoferul maxi-taxiului. Am rugat de asemenea un paznic, coleg cu tânărul accidentat, să-l însoţească până la spital, deoarece asistenta se plângea că nu-l poate reţine singură în Salvare şi că acesta spune în continuare că vrea să meargă acasă. Am fost testat cu etilotestul (rezultatul, fiind, evident negativ) şi m-am deplasat, cu autoturismul personal, la sediul Poliţiei unde am dat declaraţii cu privire la evenimentul rutier. Între timp, m-am interesat despre starea lui Cristi Bâzgă la Spitalul de Neurochirurgie, unde a fost transportat de caătre Salvare, şi mi s-a comunicat că acesta, după tomografiere, nu prezenta leziuni neurologice şi a fost trimis la UPU – Sfântul Spiridon pentru un consult intern.. Patru ore mai târziu, când am telefonat la UPU – Sfântul Spiridon din nou, pentru a mă informa cu privire la starea lui Cristi, mi s-a spus că acesta a decedat.

Deşi am insistat în declaraţiile mele asupra necesităţii efectuării unei anchete în privinţa tratamentului medical de care a beneficiat (sau nu!) tânărul accidentat, instituţiile abilitate au neglijat acest aspect.

Deşi toată lumea m-a asigurat că nu am nici cea mai mică vină, de patru ani trăiesc un coşmar, cu ameninţări, cu afişe lipite în tot oraşul în care sunt prezentat drept criminal. Acum, când mă liniştisem că procurorii şi-au învins timiditatea în declararea adevărului, atacurile s-au înteţit cu asupra de măsură. Coşmarul nu s-a încheiat. Continuă cu fervoare.

 conferenţiar Dorin Popa