Florea Ioncioaia // libertate de expresie

Avalanşa de materiale apărute în presa locală (şi naţională) cu privire la accidentul în care am fost implicat în seara zile de 10 decembrie 2004, ora 18,50, mi-a prilejuit câteva constatări pe care doresc să le fac publice.

1. Aproape fără excepţie, presa locală a fost părtinitoare: articolele cu privire la recenta soluţie de neîncepere a urmăririi penale au prezentat în mod tendenţios şi disproporţionat opinia – subiectivă, prin natura situaţiei – a unei singure părţi.

2. Dezinformarea / informarea trunchiată şi tendenţioasă practicată de presă încă din 2004, imediat dupa producerea evenimentului, a generat o revoltă absolut firească (pe care o pot înţelege) în rândul familiei accidentatului.

Dincolo de compasiunea pe care o am pentru familia tânărului accidentat, mă nedumereşte atitudinea pasivă a presei, superficialitatea acesteia şi dezinteresul faţă de societate, în ansamblul ei. O minimă lectură a expertizelor şi rapoartelor întocmite în cadrul anchetei ar fi fost suficientă pentru a constata că familia accidentatului a întreprins permanent demersuri pentru a întârzia finalizarea dosarului, introducând, în mod fraudulos, în ancheta organelor abilitate declaraţii mincinoase, luate la domiciliul propriu unor persoane care fie nu au fost prezente la locul accidentului, fie au sosit mult după producerea lui. Doi martori care au declarat, iniţial, că accidentul ar fi avut loc pe trecerea de pietoni sau că ar fi găsit acolo diverse obiecte au recunoscut, pe parcursul anchetei, că NU au asistat la accident, dar că au scris şi au înmânat “mai multe declaraţii” familiei vătămate “la solicitarea acesteia, precizând că în acest sens s-au deplasat la domiciul lor”. Mai mult, luând în calcul aceste mărturii mincinoase, procurorii au fost nevoiţi să dispună un supliment de expertiză (o simulare) ale cărui rezultate contrazic, în mod firesc, “planşele fotografice efectuate autoturismului de către organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului”.

În condiţiile în care în materialele menţionate redacţiile şi-au asumat, ca unic punct de vedere, opinia unei singure părţi, iar numele meu a apărut doar cu titlu de inventar, pentru a mima obiectivitatea, sunt obligat să constat că adevărul pare a fi astăzi, necondiţionat, de partea celui care găseşte mijloacele adecvate pentru a atrage atenţia presei. Ca atare, mă întreb câtă nevoie mai avem de justiţie, de procurori ori tribunale, când greva foamei sau ameninţările cu moartea devin garanţi sine-qua-non ai dreptăţii şi adevărului absolut.

Astfel, presa ieşeană a vehiculat fără nici o documentare prealabilă informaţii false, care pot fi contrazise cu documente oficiale. Pentru o corectă informare doresc să-mi permiteţi să rectific, aici, doar câteva dintre cele mai flagrante astfel de afirmaţii:

1. “Accidentul a avut loc pe trecerea de pietoni…”
FALS!

După cum au declarat martorii prezenţi la fata locului, accidentatul alerga către un maxi-taxi staţionat după trecerea de pietoni (pe direcţia mea de mers, Bucium-Podu Roş). Ca atare, pentru ca accidentul să se fi produs într-adevăr pe trecerea de pietoni, ar fi însemnat ca victima să fi alergat paralel cu maşina pe care o conduceam spre a ajunge la mijlocul de transport oprit după marcajul pietonal. În realitate, victima a parcurs un traseu oblic dinspre poarta spitalului către maxi-taxi, traseu care nu a avut nici un punct de tangenţă cu trecerea de pietoni. Accidentul s-a produs DUPĂ trecerea de pietoni şi DUPĂ microbuzul oprit la sfârşitul marcajului pietonal. Cercetările efectuate ulterior, pe baza măsurătorilor realizate de către poliţia rutieră în seara accidentului, au arătat că impactul a avut loc la circa 11 metri după zona de protecţie a pietonilor.

2. “Şoferul se intorcea de la o petrecere”
FALS!
Mă întorceam de la Galaţi, unde în acea vreme ţineam nişte cursuri laUniversitatea “Dunărea de Jos” , întrucât salariul de cadru didactic era insuficient pentru plata ratelor maşinii achiziţionate în leasing.

3. “Şoferul îşi testa frânele maşinii nou achiziţionate”
FALS:
Maşina fusese achiziţionată cu un an şi jumătate înainte şi avea deja la bord aprox. 50.000 km.

4. “Maşina circula cu viteză foarte mare”
FALS
Aşa cum s-a stabilit de către toate expertizele, aveam viteza de 42-43 de km/h, deşi maximul permis în acea zonă era de 60 km/h.
Am declarat la sediul Poliţiei Rutiere, imediat după producerea accidentului, că, încă de la intrarea în oraş, aşa cum fac întotdeauna, am încetinit la 50 km/h ( sub viteza limită admisă), amintindu-mi de vorba tatălui meu că multe dintre accidente se produc în apropierea casei, din relaxare şi prea multă siguranţă. În momentul în care am vizualizat trecerea de pietoni din faţa spitalului, am redus şi mai mult viteza , la 40 km/h, întrucât de o parte şi de cealaltă a marcajului pietonal staţionau două mijloace de transport în comun. Soţia mi-a şi spus, înainte de trecere, că circulam cu o viteză de aprox. 40 de km/h, declarând acelaşi lucru şi la Poliţia Rutieră, fapt care a fost confirmat de expertizele întocmite ulterior.

5.“Roţile Peugeot-ului ucigaş”
FALS.
Nu a existat nici un contact între partea frontală a maşinii şi accidentat. După ce am trecut de cele două autovehicole şi de trecerea de pietoni, când mă pregăteam să accelerez, mi-a apărut brusc în lateral-stânga, dinspre Spital, un tânăr alergând cu mare viteză, fără să se asigure deloc, care, aşa cum au declarat ulterior martorii prezenţi la faţa locului la acel moment, a încercat în ultima clipa să sară peste capota maşinii, pentru a evita impactul. Am frânat brusc şi am tras de volan către dreapta, fără a putea evita însă impactul. Din fotografiile Poliţiei se poate constata faptul că nu a existat nici un contact frontal între tânărul accidentat şi maşină, ci doar între capotă lateral-stânga, parbriz şi acesta, pietonul sărindu-mi cu genunchiul pe capotă, apoi lovindu-se cu capul de parbriz.

La Reconstituirea efectuată în febr. 2007, prof. univ. dr. Gaiginschi, de la UTI, expert solicitat de Poliţie, prin subinspectorul Iftodi, mi-a spus că rar a văzut un caz mai clar de nevinovăţie a conducătorului auto, exprimându-şi, deşi atunci l-am văzut întâia oară, nedumerirea că sunt purtat pe drumuri de trei ani de zile. Domnul profesor Gaiginschi a lăsat să se înţeleaga că, din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între accidentul în care am fost implicat şi o sinucidere.

Aş dori de asemenea să mai precizez că veneam de la cursuri, că am oprit autoturismul imediat, i-am acordat tânărului accidentat primul ajutor (respiraţie gură la gură), am telefonat la Salvare şi la Poliţie, am reţinut victima până la sosirea ambulanţei, deşi aceasta solicita insistent, dupa ce şi-a revenit din şoc, să fie lăsată să plece acasă, pentru că nu-l doare nimic. Nimeni, dintre cei din jur, nu a venit să mă ajute în nici un fel. Avea o rană mică la cap, datorată contactului cu parbrizul, dar care nu şiroia, la venirea Ambulanţei. Nu am mişcat autoturismul din locul în care s-a oprit decât după ce Poliţia l-a fotografiat din toate unghiurile. Pe baza acestor date şi a acestui comportament, probabil, pasagerii celor două mijloace de transport în comun şi alţi martori afirmau că nu am avut nici o vină şi că vor declara acest lucru Poliţiei, dar, din nefericire, aceasta a sosit destul de greu, după plecarea Ambulanţei şi a unui număr însemnat dintre martori!. Toţi îmi spuneau că nu am nici cea mai mică vină şi că tânărul nu va păţi nimic, mai ales că mergea singur. Toţi martorii care au văzut accidentul exact aşa au şi declarat Poliţiei, începând cu şoferul maxi-taxiului. Am rugat de asemenea un paznic, coleg cu tânărul accidentat, să-l însoţească până la spital, deoarece asistenta se plângea că nu-l poate reţine singură în Salvare şi că acesta spune în continuare că vrea să meargă acasă. Am fost testat cu etilotestul (rezultatul, fiind, evident negativ) şi m-am deplasat, cu autoturismul personal, la sediul Poliţiei unde am dat declaraţii cu privire la evenimentul rutier. Între timp, m-am interesat despre starea lui Cristi Bâzgă la Spitalul de Neurochirurgie, unde a fost transportat de caătre Salvare, şi mi s-a comunicat că acesta, după tomografiere, nu prezenta leziuni neurologice şi a fost trimis la UPU – Sfântul Spiridon pentru un consult intern.. Patru ore mai târziu, când am telefonat la UPU – Sfântul Spiridon din nou, pentru a mă informa cu privire la starea lui Cristi, mi s-a spus că acesta a decedat.

Deşi am insistat în declaraţiile mele asupra necesităţii efectuării unei anchete în privinţa tratamentului medical de care a beneficiat (sau nu!) tânărul accidentat, instituţiile abilitate au neglijat acest aspect.

Deşi toată lumea m-a asigurat că nu am nici cea mai mică vină, de patru ani trăiesc un coşmar, cu ameninţări, cu afişe lipite în tot oraşul în care sunt prezentat drept criminal. Acum, când mă liniştisem că procurorii şi-au învins timiditatea în declararea adevărului, atacurile s-au înteţit cu asupra de măsură. Coşmarul nu s-a încheiat. Continuă cu fervoare.

 conferenţiar Dorin Popa