Principiul contradicţiei mai 29, 2008
Posted by ioncioaia in Uncategorized.trackback
Am primit răspunsul rectoratului la memoriul meu din 22 aprilie curent , prin care contestam numirea dlui Alexandru Lăzescu ca director al Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (vezi argumentele expuse în postarea anterioară!). Răspuns este însă mult spus. De fapt am primit doar copia memoriului, care avea sus în dreapta o rezoluţie, datată 24 aprilie 08, cu următorul conţinut:
„Biroul Senatului în şedinţa din 24 aprilie HOTĂRĂŞTE Senatul Universităţii a procedat în conformitate cu Metodologia de alegere a directorilor de departament şi cu principiul autonomiei instituţionale (inclusiv administrative). Întrucât după trei şedinţe de alegeri nici o persoană nu a întrunit votul majorităţii, Consiliul Facultăţii de Litere a procedat legal, numind un director interimar pînă la 1 oct. 2008, cînd se va relua procedura de alegere”. Semnătură indescifrabilă.
Atît.
Îmi permit să semnalez pentru început cîteva lucruri. Primul dintre acestea are chiar o valoare de ştire, cum se spune. Astfel, din conţinutul rezoluţiei reiese clar că dl. Lăzescu nu este numit definitiv, cum se afirma pînă acum, ci interimar. Consecinţa acestui fapt este că se vor relua alegerile. Avem fixată chiar şi data limită pentru acestea: 1 octombrie 2008. Ceea ce înseamnă că ar trebui organizate în scurt timp, probabil pînă la finele anului universitar, ţinînd cont că din iulie pînă în octombrie ar fi practic imposibil.
Al doilea lucru de semnalat este că, deşi se susţine mai departe legalitatea numirii, nu se oferă nici un fel de referinţă juridică pentru o asemenea judecată, ca şi cum ar fi un soi de decret divin. Totuşi, în raport cu ce fel de normă juridică numirea este legală? În raport cu metodologia de alegere a directorilor de departament, la care se face referire, în mod evident nu. Am arătat de ce pe larg în memoriu. Iar principiul autonomiei instituţionale (inclusiv administrative) nu este o normă de drept. Mi se pare că orice instituţie serioasă se conduce după norme de drept mai întîi, iar principiile, oricare ar fi acestea, nu pot încălca aceste norme de drept. În tot cazul, nu văd cum principiul autonomiei instituţionale (inclusiv administrative) ar putea presupune încălcarea statutului cadrelor didactice, care este o lege organică, din cîte ştiu. În treacăt fie spus, nici un principiu nu poate îndemna la abuz sau arbitrar, pentru că atunci n-ar mai fi un principiu. Aceasta dacă nu cumva trăim în ţara lui Mischie, unde abuzul este de fapt principiul.
În legătură cu aceasta este de observat un al treilea fapt: ciudata şi flagranta contradicţie conţinută în rezoluţia de care vorbesc. Mai întîi, totul este legal, iar apoi că, în ciuda acestei legalităţi monumentale, numirea este totuşi ilegală, întrucît alegerile vor fi refăcute. Dacă totul este legal, atunci de ce se mai refac alegerile? În Metodologia de numire se spune clar că decanul poate numi, în circumstanţele date, un director cu mandat pînă la finele mandatului unui director ales. Deci nici interimar, nici altfel. Este drept că în lege este pusă o singură condiţie: ca acesta să fie profesor sau conferenţiar, ceea ce nu era cazul în numirea dlui Lăzescu, lector doctorand şi venit abia de numai cîteva săptămîni în departament. Din păcate, ştim că principiul non-contradicţiei nu funcţionează în ţara lui Mischie.
În fine, ar mai fi de observat felul în care mi se răspunde la memoriu din partea conducerii unei instituţii publice în România de astăzi, o ţară membră a Uniunii Europene. Era oare prea mult să mi se trimită o adresă, aşa cum se face peste tot, pînă şi la o asociaţie de pensionari? De fapt, nu numai că răspunsul este o simplă rezoluţie scrisă de mînă, semnată indescifrabil (ceea ce poate sugera refuzul de a o asuma!), dar nici măcar nu-mi este adresată (am primit-o prin intermediul dlui Constantinovici, administratorul Facultăţii de Litere), deşi eu semnasem memoriul cu numele meu. De altfel, n-am primit niciodată vreo înştiinţare oficială cu numirea dlui Lăzescu. Tot ce ştiu este de pe Cuzanet (care nu este o agenţie oficială a Universităţii, ci doar un site studenţesc, cel puţin din cîte ştiu!) sau din zvonuri.
Acest detaliu este esenţial în cazul de faţă. Şi foarte lămuritor, din păcate. Ne vorbeşte de atracţia pentru ape tulburi şi pescuitorii acestora. Reamintesc că, ani de zile, DJSC a fost condus de o persoană care s-a erijat în director numit, zice-se de acelaşi Sfânt Oficiu, respectiv Biroul Senat, fără să fi văzut cineva hîrtia de numire. În această calitate, persoana respectivă a dat salarii de merit, a angajat oameni (pe cei mai mulţi dintre actualii membri ai departamentului), a condus comitete şi comiţii etc., pe scurt, a fost Alfa şi Omega în acest departament, deşi a ocupat, în tot acest timp a funcţionat ca titular de drept numai la Universitatea Politehnică. Totul a fost posibil pentru că s-a făcut pe ascuns, cu complicitatea activă a celor obligaţi să supravegheze respectarea legii.
Mă tem de aceea că aici nu este un simplu viciu de comunicare internă, ci de un veritabil principiu de gestiune administrativă. Pînă la urmă, aceasta este toată problema. Faptul că Biroul Senat îmi dă dreptate, fie şi discret, aceasta nu mă încălzeşte, atît timp cît una dintre primele măsuri ale noii administraţii, alese abia de cîteva săptămîni, a fost de a respecta acest principiu demn de lumea lui Mischie. Este ca şi cum aceşti oameni şi-ar începe viaţa sexuală cu un viol.
Iaşi, 5 iunie 2008
Scrisoare deschisă lui Dumitru Oprea
Nu aţi spus niciodată nimic despre activitatea Dumneavoastră de dinainte de 1990. În perioada în care intelectuali de marcă ai Iaşului erau persecutaţi în mod sistematic de agenţii regimului comunist, nu se ştie care era poziţia Dumneavoastră în cadrul regimului.
Cetăţenii au dreptul să ştie şi cu ce v-aţi ocupat înainte de 1990, inclusiv pe plan politic.
Aţi fost membru de partid sau al UTC? Aţi deţinut funcţii de conducere în UTC sau în PCR?
Într-un interviu din 31 august 2006, publicat în Ziarul de Iaşi, Viorel Barbu, rector al Universităţii Cuza între 1981 şi 1989, declara că existau schimburi academice cu o serie de universităţi printre care Universitatea din Nebraska, Omaha. Conform CV-ului Dumneavoastră postat pe portalul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor, aţi făcut trei vizite în scop profesional în Nebraska între 1993 şi 1999. CV-ul postat pe site-ul Parlamentului European arată că în 1993 aţi primit titlul de cetăţean de onoare al Statului Nebraska, şi că în 2002 vi s-a acordat distincţia de Doctor Honoris Causa la Universitatea Nebraska din Omaha.
Aţi fost plecat din România înainte de 1990? Dacă da, unde, când, cum şi în ce scop? Mi se pare curios că aţi primit titlul de cetăţean de onoare al Statului Nebraska în anul în care aţi făcut prima vizită declarată acolo. Cu ce aţi contribuit la dezvoltarea Statului Nebraska într-un singur an încât aţi fost recompensat cu acest titlu?
Pretindeţi că sunteţi un om politic de dreapta, un liberal sau un democrat-liberal. Este opţiunea Dumneavoastră. Care a fost poziţia Dumneavoastră în cadrul regimului comunist de dinainte de 1990? Aţi fost persecutat pentru convingerile Dumneavoastră politice? Care au fost acelea? Niciodată nu aţi lămurit public aceste chestiuni.
Unde eraţi, domnule Oprea, atunci când tinerii României au scris ISTORIA?
Unde eraţi, domnule Oprea, atunci când studenţii din Iaşi au iniţiat pe 17 februarie 1987 o mişcare de protest împotriva condiţiilor de trai improprii? Ce aţi făcut atunci?
Unde eraţi, domnule Oprea, atunci când în decembrie 1989, pe străzile din Timişoara şi din Bucureşti, protestul social şi politic al miilor de tineri a fost întâmpinat cu forţa armelor de trupele loiale regimului Ceauşescu? Unde eraţi, domnule Oprea, când sute de tineri şi-au dat viaţa pentru triumful democraţiei şi pentru alungarea comunismului? Unde eraţi când comuniştii au provocat baia de sânge ce a îngrozit comunitatea internaţională? Ce aţi făcut atunci?
Unde eraţi, domnule Oprea, în timpul protestelor din Piaţa Universităţii din Bucureşti din 22 aprilie- 15 iunie 1990? Unde eraţi, domnule Oprea, atunci când Iliescu a asmuţit minerii împotriva protestatarilor care cereau demisia sa şi democratizarea rapidă a ţării? Unde eraţi, domnule Oprea, atunci când mii de tineri au fost agresaţi de minerii comandaţi de Miron Cozma? Unde eraţi, domnule Oprea, atunci când sediul PNL a fost distrus de mineri în stare de ebrietate şi conduşi de agenţii lui Iliescu?
Unde eraţi, domnule Oprea, în timpul celei mai mari greve studenţeşti din România, aceea din toamna lui 1995, pornită împotriva refuzului guvernului Văcăroiu de a amenda Legea Învăţământului? Să vă aduc aminte, domnule Oprea, că organizaţiile studenţeşti din ţară au reuşit să împună guvernului Văcăroiu modificarea Legii Învăţământului prin introducerea unor prevederi esenţiale pentru învăţământul superior de acum? Autonomia universitară şi reprezentarea studenţilor în structurile de conducere ale universităţilor sunt cele două mari câştiguri ale celei mai mari greve studenţeşti din România. Unde eraţi, domnule Oprea, când toate acestea se întâmplau cu ajutorul tinerilor?
Unde eraţi, domnule Oprea, când studenţii au scris ISTORIA? În 1987, în 1989, în 1990 şi în 1995? Cu ce aţi contribuit Dumneavoastră atunci la eforturile de decomunizare a României ce erau împiedicate prin violenţă şi prin asmuţirea populaţiei împotriva protestatarilor anti-comunişti de către neocomunişt? Aţi tăcut? V-aţi ascuns?
La sfârşitul lunii aprilie anul trecut, ambasadorul României în Austria, domnul profesor Andrei Hoişie, primea decizie de poliţie politică de la Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Dânsul depusese la Universitate o declaraţie pe proprie răspundere conform căreia nu a colaborat cu Securitatea. De ce nu l-aţi deferit justiţiei pe Andrei Hoişie pentru fals în acte publice? Sau spusese adevărul în declaraţie? Ce convenabil că verdictele date în baza legii CNSAS au fost declarate nule de drept de către Curtea Constituţională, nu? În felul acesta aţi fost eliberat de povara de a acţiona în interesul dreptăţii. Nu cumva chiar Sergiu Andon lăuda în paginile „Adevărului” civismul minerilor veniţi să planteze panseluţe în Piaţa Universităţii pe 13 iunie 1990? Bun, dar din aprilie 2007 până în ianuarie 2008 aţi avut atâta timp ca să-l aduceţi în faţa justiţiei pe Andrei Hoişie pentru fals în acte publice… De ce nu aţi făcut nimic în acest sens?
Există undeva cineva, o persoană, un grup de persoane sau o instituţie, care poate deţine informaţii compromiţătoare despre activitatea Dumneavoastră de dinainte de 1990, activitate care să fi încălcat drepturile omului? Sunteţi şantajabil, domnule Oprea? Vă are cineva la mână? Sunteţi marioneta grupurilor de interese ilegitime (sau, dacă tot este la modă termenul, a sistemului ticăloşit)? Dacă nu, de ce păstraţi o tăcere absolută privind activitatea Dumneavoastră de dinainte de 1990? Asumaţi-vă trecutul! Spuneţi ce aţi făcut din punct de vedere politic şi profesional înainte de 1990.
Pe 15 iunie 2008 se împlinesc 18 ani de la reprimarea sângeroasă a protestelor din Piaţa Universităţii. Arătaţi în mod public că nu aţi avut de-a face în niciun fel cu regimul comunist şi că trecutul Dumneavoastră de dinainte de 1990 este imaculat. Dacă tot vă prezentaţi ca o personalitate a viitorului şi a progresului, să ştim şi noi, alegătorii, acest lucru. Măcar cu atât ne sunteţi dator. Atât celor vii, cât şi celor plecaţi dintre noi pentru o lume mai cinstită, mai corectă, mai bună.
Un golan