Ca sa se stie iulie 17, 2009
Posted by ioncioaia in Uncategorized.add a comment
Ca să se ştie
Unii dintre vizitatorii acestui blog m-au chestionat în mai multe rînduri cu privire la tăcerea mea din ultimul an. Unii au crezut că am abandonat, iar alţii că lucrurile despre care vorbeam s-au aranjat. Nu s-a întîmplat nimic de acest fel. Dimpotrivă. Dar, adevărul este că nu sunt un blogger de profesie. Din multe motive. Timpul este unul dintre acestea. În plus, blogul acesta fusese numai o soluţie de moment. Era ceva ce trebuia să spun atunci şi, cum unii dintre cititori îşi mai amintesc, brusc, în numai cîteva ore, nu mai aveam unde. De aceea, nu aştept nimic de la acest act: justiţie, simpatie sau aprobare. Scriu ca să se ştie. Aşa cum făceau cronicarii noştri medievali. Nu sperau nimic. Voiau doar să se ştie.
Există apoi un imens sentiment de injustiţie şi insatisfacţie, uneori nemotivat, adeseori profund legitim, în lumea universitară. Cred că lipseşte acesteia un spaţiu de dezbatere serios şi mai ales o cultură a opiniei. Dar aceasta este o altă discuţie. În tot cazul, nu era în intenţia mea să mă fac ecoul sau tribuna acestor dezbateri.
Revenirea în atenţia publică a situaţiei descrise de mine pe acest bloc, în seria de articole din cotidianul „Bună Ziua Iaşi”, în ciuda motivaţiilor acestui fapt, mă obligă să reiau discuţia. În primul rînd, pentru că aş dori să fac unele precizări în legătură cu informaţiile, fie inexacte, fie neclare, cuprinse în articolele respective. Peste toate, aş vrea să corectez imaginea unui conflict personal acutizat care ar exista la Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Repet ceea ce am mai spus deja de nenumărate ori aici sau aiurea: nu am nici un fel de diferend personal cu dnii Lăzescu, Hoişie, Avădanei, Condurache et Co. Cu unii am colaborat, pe alţii i-am stimat. Nu ne separă nici un fel de conflict patrimonial. Dezacordul meu cu aceşti este legat exclusiv de situaţia Departamentului, intolerabilă sub toate aspectele şi aceasta de foarte mult timp. Privesc aceasta ca simptom al unui fapt extrem de grav: scăderea catastrofală a standardelor academice la universitatea noastră.
De aceea, în legătură cu articolele amintite, care-l au ca obiect pe dl. Lăzescu ţin să fac următoarele precizări:
1. Nu am fost şi nu sunt contracandidatul dlui Lăzescu la şefia Departamentului. Din măcar două motive. Mai întîi pentru că dl. Lăzescu nu a candidat şi nici nu putea să candideze la alegerile pentru şefia Departamentului. La primele alegeri, în iarna anului trecut, dacă îmi amintesc bine, încă nu venise în Departament, apoi la următoarea, o lună mai apoi, nu avea voie, potrivit legii, neavînd doctorat. În al doilea rînd, eu nu-i contest dlui Lăzescu poziţia în sine ci modul, ilegal şi imoral, în care a fost numit şi mai ales în care o exercită. Din punctul meu de vedere, dl. Lăzescu poate deveni director de departament ca oricine altcineva, dacă respectă condiţiile legii şi procedurile academice uzuale, inclusiv condiţia unei minimale competenţe epistemice. Această precizare mi se pare foarte importantă pentru că atît în media cît şi în mediul universitar există impresia că la DJSC ar exista un conflict de orgolii şi putere. Iar dacă va fi existînd aşa ceva, pe mine nu mă priveşte!
2. Am văzut, mai ales în intervenţia rectorului, că se vorbeşte de un concurs de post care ar fi avut loc la DJSC. Un concurs, dacă era organizat serios, ar fi fost ideal pentru a rezolva problema de la acest Departament, care este de fapt un simptom obişnuit de falsă democraţie. Numai că nu a fost nici un fel de concurs. Au fost trei tururi de alegeri, în care s-a încercat să se lase impresia că majoritatea nu poate decide asupra unui candidat, din motive neexplicate. Pe scurt, a fost un blat pur, ca în fotbalul sătesc, care a avut ca finalitate inducerea ideii că Departamentul nu-şi poate alege democratic un director şi este nevoie de un salvator din afară. În ce mă priveşte, deşi cunoşteam destul de bine lucrurile (ştiam de mult timp cine posedă cheile jocului!) am participat la alegeri numai pentru a combate ideea că nu există nimeni dispus să-şi asume această responsabilitate! Precizez că era prima dată cînd aveau loc alegeri la acest departament şi că pînă atunci îşi asumase această calitate la fel de fraudulos dl. Daniel Condurache. Acesta se auto-instituise „director” cu complicitatea fostului rector D. Oprea, semna pe ascuns actele departamentului deşi nu avea drept de semnătură, neputînd ocupa legal funcţia (fiind titular profesor de mecanică la Politehnică). Mai trebuie spus că, nu se ştie cum, dl. Condurache ocupa trei catedre la acest departament (una de profesor şi două de conferenţiar), fapt probabil unic în lume, fireşte fără să fi trecut vreun examen ca fiecare dintre noi ceilalţi şi în ultimă instanţă fără să facă proba unei competenţe academice oarecare (lucrări publicate, experienţă profesională testabilă). În tot acest timp însă dl. Condurache a făcut angajări, evaluări, a distribuit salarii de merit, premii, slujbe şi mai presus de toate şi-a anexat departamentul la afacerile sale din media. Astfel că astăzi, DJSC este în fapt un soi de lagăr de muncă forţată pentru susţinerea întreprinderii mediatice şi simbolice a dlui Condurache.
Am candidat aşadar pentru a încerca o minimă normalizare a lucrurilor. Încercam să introduc puţină legalitate şi decenţă academică acolo unde nu trona decît arbitrariul. Repet din nou: n-am avut niciodată un conflict cu dl. Condurache sau cu oricine altcineva din departament. Dimpotrivă. De dl. Condurache mă leagă foarte multe. Am colaborat cu peste două decenii în urmă. I-am fost alături un timp, cel puţin atît cît a fost omeneşte posibil.
Faptul că am candidat la acele alegeri nu mă face însă contracandidat din oficiu. De altfel, ţin să repet că nu pentru că eu mi-aş dori postul dlui Lăzescu (am semnat şi revin: nu-l doresc!), puneam în discuţie tot ce se petrece la acest departament, printre care numirea frauduloasă a dlui Lăzescu este numai un detaliu. Am făcut-o şi înainte de alegeri. Este vorba în primul rînd de o elementară responsabilitate (scuze, dacă expresia pare un clişeu!), pe care am manifestat-o în tot ce am scris pînă acum de vreo două decenii şi mai bine, ca şi de saturaţia de fi complice prin tăcere. În general, n-am prescris niciodată, în articolele mele sau la catedră, ceva ce eu însumi n-am respectat.
