Florea Ioncioaia // libertate de expresie

Ca să se ştie

Unii dintre vizitatorii acestui blog m-au chestionat în mai multe rînduri cu privire la tăcerea mea din ultimul an. Unii au crezut că am abandonat, iar alţii că lucrurile despre care vorbeam s-au aranjat. Nu s-a întîmplat nimic de acest fel. Dimpotrivă. Dar, adevărul este că nu sunt un blogger de profesie. Din multe motive. Timpul este unul dintre acestea. În plus, blogul acesta fusese numai o soluţie de moment. Era ceva ce trebuia să spun atunci şi, cum unii dintre cititori îşi mai amintesc, brusc, în numai cîteva ore, nu mai aveam unde. De aceea, nu aştept nimic de la acest act: justiţie, simpatie sau aprobare. Scriu ca să se ştie. Aşa cum făceau cronicarii noştri medievali. Nu sperau nimic. Voiau doar să se ştie.

Există apoi un imens sentiment de injustiţie şi insatisfacţie, uneori nemotivat, adeseori profund legitim, în lumea universitară. Cred că lipseşte acesteia un spaţiu de dezbatere serios şi mai ales o cultură a opiniei. Dar aceasta este o altă discuţie. În tot cazul, nu era în intenţia mea să mă fac ecoul sau tribuna acestor dezbateri.

Revenirea în atenţia publică a situaţiei descrise de mine pe acest bloc, în seria de articole din cotidianul „Bună Ziua Iaşi”, în ciuda motivaţiilor acestui fapt, mă obligă să reiau discuţia. În primul rînd, pentru că aş dori să fac unele precizări în legătură cu informaţiile, fie inexacte, fie neclare, cuprinse în articolele respective. Peste toate, aş vrea să corectez imaginea unui conflict personal acutizat care ar exista la Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Repet ceea ce am mai spus deja de nenumărate ori aici sau aiurea: nu am nici un fel de diferend personal cu dnii Lăzescu, Hoişie, Avădanei, Condurache et Co. Cu unii am colaborat, pe alţii i-am stimat. Nu ne separă nici un fel de conflict patrimonial. Dezacordul meu cu aceşti este legat exclusiv de situaţia Departamentului, intolerabilă sub toate aspectele şi aceasta de foarte mult timp. Privesc aceasta ca simptom al unui fapt extrem de grav: scăderea catastrofală a standardelor academice la universitatea noastră.

De aceea, în legătură cu articolele amintite, care-l au ca obiect pe dl. Lăzescu ţin să fac următoarele precizări:

1. Nu am fost şi nu sunt contracandidatul dlui Lăzescu la şefia Departamentului. Din măcar două motive. Mai întîi pentru că dl. Lăzescu nu a candidat şi nici nu putea să candideze la alegerile pentru şefia Departamentului. La primele alegeri, în iarna anului trecut, dacă îmi amintesc bine, încă nu venise în Departament, apoi la următoarea, o lună mai apoi, nu avea voie, potrivit legii, neavînd doctorat. În al doilea rînd, eu nu-i contest dlui Lăzescu poziţia în sine ci modul, ilegal şi imoral,  în care a fost numit şi mai ales în care o exercită. Din punctul meu de vedere, dl. Lăzescu poate deveni director de departament ca oricine altcineva, dacă respectă condiţiile legii şi procedurile academice uzuale, inclusiv condiţia unei minimale competenţe epistemice. Această precizare mi se pare foarte importantă pentru că atît în media cît şi în mediul universitar există impresia că la DJSC ar exista un conflict de orgolii şi putere. Iar dacă va fi existînd aşa ceva, pe mine nu mă priveşte!

2. Am văzut, mai ales în intervenţia rectorului, că se vorbeşte de un concurs de post care ar fi avut loc la DJSC. Un concurs, dacă era organizat serios, ar fi fost ideal pentru a rezolva problema de la acest Departament, care este de fapt un simptom obişnuit de falsă democraţie. Numai că nu a fost nici un fel de concurs. Au fost trei tururi de alegeri, în care s-a încercat să se lase impresia că majoritatea nu poate decide asupra unui candidat, din motive neexplicate. Pe scurt, a fost un blat pur, ca în fotbalul sătesc, care a avut ca finalitate inducerea ideii că Departamentul nu-şi poate alege democratic un director şi este nevoie de un salvator din afară. În ce mă priveşte, deşi cunoşteam destul de bine lucrurile (ştiam de mult timp cine posedă cheile jocului!) am participat la alegeri numai pentru a combate ideea că nu există nimeni dispus să-şi asume această responsabilitate! Precizez că era prima dată cînd aveau loc alegeri la acest departament şi că pînă atunci îşi asumase această calitate la fel de fraudulos dl. Daniel Condurache. Acesta se auto-instituise „director” cu complicitatea fostului rector D. Oprea, semna pe ascuns actele departamentului deşi nu avea drept de semnătură, neputînd ocupa legal funcţia (fiind titular profesor de mecanică la Politehnică). Mai trebuie spus că, nu se ştie cum, dl. Condurache ocupa trei catedre la acest departament (una de profesor şi două de conferenţiar), fapt probabil unic în lume, fireşte fără să fi trecut vreun examen ca fiecare dintre noi ceilalţi şi în ultimă instanţă fără să facă proba unei competenţe academice oarecare (lucrări publicate, experienţă profesională testabilă). În tot acest timp însă dl. Condurache a făcut angajări, evaluări, a distribuit salarii de merit, premii, slujbe şi mai presus de toate şi-a anexat departamentul la afacerile sale din media. Astfel că astăzi, DJSC este în fapt un soi de lagăr de muncă forţată pentru susţinerea întreprinderii mediatice şi simbolice a dlui Condurache.

            Am candidat aşadar pentru a încerca o minimă normalizare a lucrurilor. Încercam să introduc puţină legalitate şi decenţă academică acolo unde nu trona decît arbitrariul. Repet din nou: n-am avut niciodată un conflict cu dl. Condurache sau cu oricine altcineva din departament. Dimpotrivă. De dl. Condurache mă leagă foarte multe. Am colaborat cu peste două decenii în urmă. I-am fost alături un timp, cel puţin atît cît a fost omeneşte posibil.

            Faptul că am candidat la acele alegeri nu mă face însă contracandidat din oficiu. De altfel, ţin să repet că nu pentru că eu mi-aş dori postul dlui Lăzescu (am semnat şi revin: nu-l doresc!), puneam în discuţie tot ce se petrece la acest departament, printre care numirea frauduloasă a dlui Lăzescu este numai un detaliu. Am făcut-o şi înainte de alegeri. Este vorba în primul rînd de o elementară responsabilitate (scuze, dacă expresia pare un clişeu!), pe care am manifestat-o în tot ce am scris pînă acum de vreo două decenii şi mai bine, ca şi de saturaţia de fi complice prin tăcere. În general, n-am prescris niciodată, în articolele mele sau la catedră, ceva ce eu însumi n-am respectat.

Am primit răspunsul rectoratului la memoriul meu din 22 aprilie curent , prin care contestam numirea dlui Alexandru Lăzescu ca director al Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (vezi argumentele expuse în postarea anterioară!). Răspuns este însă mult spus. De fapt am primit doar copia memoriului, care avea sus în dreapta o rezoluţie, datată 24 aprilie 08, cu următorul conţinut:

„Biroul Senatului în şedinţa din 24 aprilie HOTĂRĂŞTE Senatul Universităţii a procedat în conformitate cu Metodologia de alegere a directorilor de departament şi cu principiul autonomiei instituţionale (inclusiv administrative). Întrucât după trei şedinţe de alegeri nici o persoană nu a întrunit votul majorităţii, Consiliul Facultăţii de Litere a procedat legal, numind un director interimar pînă la 1 oct. 2008, cînd se va relua procedura de alegere”. Semnătură indescifrabilă.

Atît.

Îmi permit să semnalez pentru început cîteva lucruri. Primul dintre acestea are chiar o valoare de ştire, cum se spune. Astfel, din conţinutul rezoluţiei reiese clar că dl. Lăzescu nu este numit definitiv, cum se afirma pînă acum, ci interimar. Consecinţa acestui fapt este că se vor relua alegerile. Avem fixată chiar şi data limită pentru acestea: 1 octombrie 2008. Ceea ce înseamnă că ar trebui organizate în scurt timp, probabil pînă la finele anului universitar, ţinînd cont că din iulie pînă în octombrie ar fi practic imposibil.

Al doilea lucru de semnalat este că, deşi se susţine mai departe legalitatea numirii, nu se oferă nici un fel de referinţă juridică pentru o asemenea judecată, ca şi cum ar fi un soi de decret divin. Totuşi, în raport cu ce fel de normă juridică numirea este legală? În raport cu metodologia de alegere a directorilor de departament, la care se face referire, în mod evident nu. Am arătat de ce pe larg în memoriu. Iar principiul autonomiei instituţionale (inclusiv administrative) nu este o normă de drept. Mi se pare că orice instituţie serioasă se conduce după norme de drept mai întîi, iar principiile, oricare ar fi acestea, nu pot încălca aceste norme de drept. În tot cazul, nu văd cum principiul autonomiei instituţionale (inclusiv administrative) ar putea presupune încălcarea statutului cadrelor didactice, care este o lege organică, din cîte ştiu. În treacăt fie spus, nici un principiu nu poate îndemna la abuz sau arbitrar, pentru că atunci n-ar mai fi un principiu. Aceasta dacă nu cumva trăim în ţara lui Mischie, unde abuzul este de fapt principiul.

În legătură cu aceasta este de observat un al treilea fapt: ciudata şi flagranta contradicţie conţinută în rezoluţia de care vorbesc. Mai întîi, totul este legal, iar apoi că, în ciuda acestei legalităţi monumentale, numirea este totuşi ilegală, întrucît alegerile vor fi refăcute. Dacă totul este legal, atunci de ce se mai refac alegerile? În Metodologia de numire se spune clar că decanul poate numi, în circumstanţele date, un director cu mandat pînă la finele mandatului unui director ales. Deci nici interimar, nici altfel. Este drept că în lege este pusă o singură condiţie: ca acesta să fie profesor sau conferenţiar, ceea ce nu era cazul în numirea dlui Lăzescu, lector doctorand şi venit abia de numai cîteva săptămîni în departament. Din păcate, ştim că principiul non-contradicţiei nu funcţionează în ţara lui Mischie.

În fine, ar mai fi de observat felul în care mi se răspunde la memoriu din partea conducerii unei instituţii publice în România de astăzi, o ţară membră a Uniunii Europene. Era oare prea mult să mi se trimită o adresă, aşa cum se face peste tot, pînă şi la o asociaţie de pensionari? De fapt, nu numai că răspunsul este o simplă rezoluţie scrisă de mînă, semnată indescifrabil (ceea ce poate sugera refuzul de a o asuma!), dar nici măcar nu-mi este adresată (am primit-o prin intermediul dlui Constantinovici, administratorul Facultăţii de Litere), deşi eu semnasem memoriul cu numele meu. De altfel, n-am primit niciodată vreo înştiinţare oficială cu numirea dlui Lăzescu. Tot ce ştiu este de pe Cuzanet (care nu este o agenţie oficială a Universităţii, ci doar un site studenţesc, cel puţin din cîte ştiu!) sau din zvonuri.

Acest detaliu este esenţial în cazul de faţă. Şi foarte lămuritor, din păcate. Ne vorbeşte de atracţia pentru ape tulburi şi pescuitorii acestora. Reamintesc că, ani de zile, DJSC a fost condus de o persoană care s-a erijat în director numit, zice-se de acelaşi Sfânt Oficiu, respectiv Biroul Senat, fără să fi văzut cineva hîrtia de numire. În această calitate, persoana respectivă a dat salarii de merit, a angajat oameni (pe cei mai mulţi dintre actualii membri ai departamentului), a condus comitete şi comiţii etc., pe scurt, a fost Alfa şi Omega în acest departament, deşi a ocupat, în tot acest timp a funcţionat ca titular de drept numai la Universitatea Politehnică. Totul a fost posibil pentru că s-a făcut pe ascuns, cu complicitatea activă a celor obligaţi să supravegheze respectarea legii.

Mă tem de aceea că aici nu este un simplu viciu de comunicare internă, ci de un veritabil principiu de gestiune administrativă. Pînă la urmă, aceasta este toată problema. Faptul că Biroul Senat îmi dă dreptate, fie şi discret, aceasta nu mă încălzeşte, atît timp cît una dintre primele măsuri ale noii administraţii, alese abia de cîteva săptămîni, a fost de a respecta acest principiu demn de lumea lui Mischie. Este ca şi cum aceşti oameni şi-ar începe viaţa sexuală cu un viol.

Zilele trecute am aflat că ar fi fost desemnat un director „definitiv” la Departamentul de Jurnalistică al Universităţii. Iată o veste bună, îndelung aşteptată. S-ar putea crede că începînd de acum arbitrariul, impostura şi ilegalitatea, care domnesc de ceva timp la acest departament, vor lua sfîrşit. Se întîmplă ca persoana desemnată să fie dl. Andi Lăzescu, faţă de care am o veche simpatie, care este, probabil, reciprocă. În plus, d-sa este un om de media cunoscut, cu care am colaborat întotdeauna foarte bine, cu excepţia unui incident recent, binecunoscut deja publicului. Am avut de atunci o lungă discuţie, ca nişte oameni maturi şi raţionali.

Veştile bune se opresc însă aici. Nu este vorba că această numire s-a făcut fără cea mai mică urmă de consultare cu membrii departamentului, deşi fuseseră mai multe promisiuni în acest sens. Aceasta este deja obişnuit în mediul nostru academic, care trăieşte în general sub autoritatea revelaţiei divine.

Primul lucru şi cel mai important care este în neregulă aici priveşte chiar legalitatea acestei numiri. Oricine poate vedea, la o simplă analiză, că numirea dlui Lăzescu este perfect ilegală. Aş spune chiar de o ilegalitate stînjenitoare, prin ea însăşi agresivă, care proiectează Universitatea direct în jungla Africii Centrale. Refuz încă de aceea să cred că dl. decan Avădanei a putut face o asemenea propunere, iar dl. Işan, noul rector, care mi s-a părut un om cu capul pe umeri, a semnat o asemenea numire complet în afara legii.

Iată de ce.

Atît Hotărârea Senatului nr. 5/13.12.2007, cu privire la metodologia de organizare a alegerilor pentru structurile şi funcţiile de conducere academică din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (Precizări, pct. 7), cît şi Ordinul Ministrului nr. 2538 din 1.11. 07 (la art. 4.1) arată clar că funcţiile de şef de departament nu pot fi ocupate decît de cadre didactice cu titlul didactic de profesor sau conferenţiar universitar. Or, Dl. Lăzescu, cu toată simpatia mea, nu este decît lector. (Se poate consulta, pentru un plus de autoritate, şi art. 72, aln.2 din Statutul Personalului Didactic, legea nr. 128/1997.)

Dl. decan Avădanei îşi motivează această încălcare a legii prin faptul că ar fi cerut o dispensă din partea Biroului Senat al Universităţii pentru dl. Lăzescu. Nu ştiu în ce condiţii se dau dispensele de acest fel de către Biroul Senat, dar la paragraful următor al Ordinului amintit se spune că se poate accepta o derogare de la aceste prevederi numai în cazul departamentelor în curs de acreditare, dar numai dacă nu există în departament cadre titulare care să aibă titlul de conferenţiar sau profesor, şi de asemenea numai dacă persoana propusă este doctor. În situaţia de faţă nu avem nici una din aceste condiţii.

Totuşi, dl. Avădanei susţine că ar fi luat această hotărîre întrucît la cele trei runde de alegeri (au fost de fapt numai două, pentru că la primul tur s-a ales!) din cadrul departamentului nu a fost ales nici un candidat: Astfel, spune dl. decan, „la al treilea tur de alegeri, conf. dr. Dorin Popa s-a retras înainte de a începe votarea, iar conf. dr. Florea Ioncioaia nu a primit decît un singur vot pro, motiv pentru care nu a fost ales şi departamentul a rămas fără şef”. /Cuzanet din 17 aprilie, ora 16.00, Alexandru Lăzescu este noul director al Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Semnat : Anca Elena Mihai./

Este surprinzător pentru mine să aud un asemenea sofism, demn de Pilat din Pont, ca să fiu în ton cu momentul. La drept vorbind, pare mai curînd unul de tip Mischie. Mai întîi că la ultimul tur de scrutin subsemnatul n-a primit un singur vot, ci două (de fapt trei, dacă intrăm în logica dlui Avădanei, al treilea era al meu, auto-anulat voluntar, din raţiuni pe care nu vreau să le prezint acum!). Dar faptul cel mai semnificativ este că dl. decan calcă pur şi simplu în picioare orice logică simplă. Iată trei exemple:

1. Pentru dl. Avădanei, ca şi pentru Biroul Senat, este mai legitim cineva care nu a participat deloc la alegeri, n-a depus un CV, un proiect managerial, n-a intrat deci într-o logică instituţională şi democratică, şi nu întruneşte condiţiile legii, decît cineva care a făcut-o şi care întruneşte toate acestea. Amintesc aici că dl. Popa s-a retras din competiţie ca protest pentru lipsa de reacţie a colegilor şi a Facultăţii faţă de atacurile demenţiale la care fusese supus pe un site anonim, care funcţiona de pe serverul Universităţii şi se pare cu colaborarea unor colegi şi a unor membri ai aparatului Universităţii;

2. Pentru dl. Avădanei, ca şi pentru Biroul Senat implicit cineva care a obţinut un vot, două sau trei poartă un fel de stigmat în raport cu cineva care n-a primit nici un vot şi care nu şi-a făcut publice în nici un fel ideile manageriale;

3. Pentru dl. Avădanei, ca şi pentru Biroul Senat, rezultatul unui vot, fie acesta cît de democratic (ceea ce nu-i deloc cazul la DJSC, ştim deja aceasta!), este deasupra legii;

Aceasta din urmă eroare pare fi de fapt sursa acestui abuz. De fapt, legea spune că decanul poate hotărî ceea ce comunitatea respectivă n-a putut, dar numai în limitele legii. Mai clar spus: dl. decan trebuia să înceapă prin constatarea faptului că pe calea procedurilor democratice obişnuite departamentul nu-şi poate alege un director şi apoi trece la numirea unui director, dintre conferenţiarii şi profesorii disponibili. Atît şi nimic mai mult. În această situaţie, nu mai contează voinţa majorităţii, ci voinţa legii. Reamintesc tuturor că într-un stat de drept nici măcar parlamentul nu poate fi deasupra legii. Aceasta este de fapt raţiunea de a exista a curţilor constituţionale, în toate ţările civilizate. Ca să fiu şi mai clar, dacă mîine o majoritate de francezi ar vota ca toţi fumătorii să fie arşi pe rug, aceasta nu s-ar putea pune în aplicare, pentru că ar intra în contradicţie cu legea, în acest caz, Constituţia şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, dl. decan nu avea de ce să ceară o dispensă în acest caz, întrucît în departament există două cadre didactice care îndeplinesc condiţiile legii şi cărora nici participarea la scrutin, nici retragerea nu le-a invalidat dreptul de a fi numiţi în această calitate, iar Biroul Senat n-avea de ce să dea această dispensă. Decizia decanului nu era condiţionată de numărul de voturi sau de numărul de copii al celor implicaţi.

Această decizie abuzivă pune de asemenea cîteva probleme morale extrem de spinoase, pe care comunitatea noastră academică pare să le ignore în mod ciudat. Ce interese pot motiva un profesor universitar, cotat ca un intelectual onorabil, cel puţin, să comită un asemenea gest arbitrar? Ce se ascunde de fapt la DJSC? Cît de mari sunt presiunile şi de unde vin acestea dacă întreg Biroul Senat a putut comite o asemenea gogomănie?

Este interesant de altfel că nimeni nu se întreabă de ce acest boicot electoral contra mea? N-am auzit pe nimeni din „grupul electoral Condurache” să ofere cea mai mică argumentare a acestui gest. Altfel spus: ce este în neregulă cu candidatura mea. Proiectul managerial? Persoana? Convingerile mele estetice sau simpatiile ideologice? Este inutil să mai adaug că la Universitate lucrăm în general cu argumente şi nu cu invective.

În fine, arbitrariul deciziei mă scuteşte de a mai explica la infinit de ce prefer să fac publice aceste lucruri decît să ne spălăm rufele în familie. Mi se pare că numirea cuiva care a venit la Universitate abia de cîteva săptămîni sugerează că există două categorii de cadre didactice la DJSC: unii care sunt ciumaţi, chiar dacă au fondat şi susţinut cu munca lor acest departament, iar alţii, care sunt predestinaţi din naştere să controleze deciziile, chiar dacă nu ştiu prea bine nici de ce se află la Universitate. Găsesc asta jignitor pentru condiţia de universitar în general.

Anunţ din nou că nu mă interesează postul de director al DJSC şi că sunt dispus să renunţ la dreptul meu în favoarea oricărui coleg care îndeplineşte condiţiile legii.

O săptămînă calmă, tuturor!

Avalanşa de materiale apărute în presa locală (şi naţională) cu privire la accidentul în care am fost implicat în seara zile de 10 decembrie 2004, ora 18,50, mi-a prilejuit câteva constatări pe care doresc să le fac publice.

1. Aproape fără excepţie, presa locală a fost părtinitoare: articolele cu privire la recenta soluţie de neîncepere a urmăririi penale au prezentat în mod tendenţios şi disproporţionat opinia – subiectivă, prin natura situaţiei – a unei singure părţi.

2. Dezinformarea / informarea trunchiată şi tendenţioasă practicată de presă încă din 2004, imediat dupa producerea evenimentului, a generat o revoltă absolut firească (pe care o pot înţelege) în rândul familiei accidentatului.

Dincolo de compasiunea pe care o am pentru familia tânărului accidentat, mă nedumereşte atitudinea pasivă a presei, superficialitatea acesteia şi dezinteresul faţă de societate, în ansamblul ei. O minimă lectură a expertizelor şi rapoartelor întocmite în cadrul anchetei ar fi fost suficientă pentru a constata că familia accidentatului a întreprins permanent demersuri pentru a întârzia finalizarea dosarului, introducând, în mod fraudulos, în ancheta organelor abilitate declaraţii mincinoase, luate la domiciliul propriu unor persoane care fie nu au fost prezente la locul accidentului, fie au sosit mult după producerea lui. Doi martori care au declarat, iniţial, că accidentul ar fi avut loc pe trecerea de pietoni sau că ar fi găsit acolo diverse obiecte au recunoscut, pe parcursul anchetei, că NU au asistat la accident, dar că au scris şi au înmânat “mai multe declaraţii” familiei vătămate “la solicitarea acesteia, precizând că în acest sens s-au deplasat la domiciul lor”. Mai mult, luând în calcul aceste mărturii mincinoase, procurorii au fost nevoiţi să dispună un supliment de expertiză (o simulare) ale cărui rezultate contrazic, în mod firesc, “planşele fotografice efectuate autoturismului de către organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului”.

În condiţiile în care în materialele menţionate redacţiile şi-au asumat, ca unic punct de vedere, opinia unei singure părţi, iar numele meu a apărut doar cu titlu de inventar, pentru a mima obiectivitatea, sunt obligat să constat că adevărul pare a fi astăzi, necondiţionat, de partea celui care găseşte mijloacele adecvate pentru a atrage atenţia presei. Ca atare, mă întreb câtă nevoie mai avem de justiţie, de procurori ori tribunale, când greva foamei sau ameninţările cu moartea devin garanţi sine-qua-non ai dreptăţii şi adevărului absolut.

Astfel, presa ieşeană a vehiculat fără nici o documentare prealabilă informaţii false, care pot fi contrazise cu documente oficiale. Pentru o corectă informare doresc să-mi permiteţi să rectific, aici, doar câteva dintre cele mai flagrante astfel de afirmaţii:

1. “Accidentul a avut loc pe trecerea de pietoni…”
FALS!

După cum au declarat martorii prezenţi la fata locului, accidentatul alerga către un maxi-taxi staţionat după trecerea de pietoni (pe direcţia mea de mers, Bucium-Podu Roş). Ca atare, pentru ca accidentul să se fi produs într-adevăr pe trecerea de pietoni, ar fi însemnat ca victima să fi alergat paralel cu maşina pe care o conduceam spre a ajunge la mijlocul de transport oprit după marcajul pietonal. În realitate, victima a parcurs un traseu oblic dinspre poarta spitalului către maxi-taxi, traseu care nu a avut nici un punct de tangenţă cu trecerea de pietoni. Accidentul s-a produs DUPĂ trecerea de pietoni şi DUPĂ microbuzul oprit la sfârşitul marcajului pietonal. Cercetările efectuate ulterior, pe baza măsurătorilor realizate de către poliţia rutieră în seara accidentului, au arătat că impactul a avut loc la circa 11 metri după zona de protecţie a pietonilor.

2. “Şoferul se intorcea de la o petrecere”
FALS!
Mă întorceam de la Galaţi, unde în acea vreme ţineam nişte cursuri laUniversitatea “Dunărea de Jos” , întrucât salariul de cadru didactic era insuficient pentru plata ratelor maşinii achiziţionate în leasing.

3. “Şoferul îşi testa frânele maşinii nou achiziţionate”
FALS:
Maşina fusese achiziţionată cu un an şi jumătate înainte şi avea deja la bord aprox. 50.000 km.

4. “Maşina circula cu viteză foarte mare”
FALS
Aşa cum s-a stabilit de către toate expertizele, aveam viteza de 42-43 de km/h, deşi maximul permis în acea zonă era de 60 km/h.
Am declarat la sediul Poliţiei Rutiere, imediat după producerea accidentului, că, încă de la intrarea în oraş, aşa cum fac întotdeauna, am încetinit la 50 km/h ( sub viteza limită admisă), amintindu-mi de vorba tatălui meu că multe dintre accidente se produc în apropierea casei, din relaxare şi prea multă siguranţă. În momentul în care am vizualizat trecerea de pietoni din faţa spitalului, am redus şi mai mult viteza , la 40 km/h, întrucât de o parte şi de cealaltă a marcajului pietonal staţionau două mijloace de transport în comun. Soţia mi-a şi spus, înainte de trecere, că circulam cu o viteză de aprox. 40 de km/h, declarând acelaşi lucru şi la Poliţia Rutieră, fapt care a fost confirmat de expertizele întocmite ulterior.

5.“Roţile Peugeot-ului ucigaş”
FALS.
Nu a existat nici un contact între partea frontală a maşinii şi accidentat. După ce am trecut de cele două autovehicole şi de trecerea de pietoni, când mă pregăteam să accelerez, mi-a apărut brusc în lateral-stânga, dinspre Spital, un tânăr alergând cu mare viteză, fără să se asigure deloc, care, aşa cum au declarat ulterior martorii prezenţi la faţa locului la acel moment, a încercat în ultima clipa să sară peste capota maşinii, pentru a evita impactul. Am frânat brusc şi am tras de volan către dreapta, fără a putea evita însă impactul. Din fotografiile Poliţiei se poate constata faptul că nu a existat nici un contact frontal între tânărul accidentat şi maşină, ci doar între capotă lateral-stânga, parbriz şi acesta, pietonul sărindu-mi cu genunchiul pe capotă, apoi lovindu-se cu capul de parbriz.

La Reconstituirea efectuată în febr. 2007, prof. univ. dr. Gaiginschi, de la UTI, expert solicitat de Poliţie, prin subinspectorul Iftodi, mi-a spus că rar a văzut un caz mai clar de nevinovăţie a conducătorului auto, exprimându-şi, deşi atunci l-am văzut întâia oară, nedumerirea că sunt purtat pe drumuri de trei ani de zile. Domnul profesor Gaiginschi a lăsat să se înţeleaga că, din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între accidentul în care am fost implicat şi o sinucidere.

Aş dori de asemenea să mai precizez că veneam de la cursuri, că am oprit autoturismul imediat, i-am acordat tânărului accidentat primul ajutor (respiraţie gură la gură), am telefonat la Salvare şi la Poliţie, am reţinut victima până la sosirea ambulanţei, deşi aceasta solicita insistent, dupa ce şi-a revenit din şoc, să fie lăsată să plece acasă, pentru că nu-l doare nimic. Nimeni, dintre cei din jur, nu a venit să mă ajute în nici un fel. Avea o rană mică la cap, datorată contactului cu parbrizul, dar care nu şiroia, la venirea Ambulanţei. Nu am mişcat autoturismul din locul în care s-a oprit decât după ce Poliţia l-a fotografiat din toate unghiurile. Pe baza acestor date şi a acestui comportament, probabil, pasagerii celor două mijloace de transport în comun şi alţi martori afirmau că nu am avut nici o vină şi că vor declara acest lucru Poliţiei, dar, din nefericire, aceasta a sosit destul de greu, după plecarea Ambulanţei şi a unui număr însemnat dintre martori!. Toţi îmi spuneau că nu am nici cea mai mică vină şi că tânărul nu va păţi nimic, mai ales că mergea singur. Toţi martorii care au văzut accidentul exact aşa au şi declarat Poliţiei, începând cu şoferul maxi-taxiului. Am rugat de asemenea un paznic, coleg cu tânărul accidentat, să-l însoţească până la spital, deoarece asistenta se plângea că nu-l poate reţine singură în Salvare şi că acesta spune în continuare că vrea să meargă acasă. Am fost testat cu etilotestul (rezultatul, fiind, evident negativ) şi m-am deplasat, cu autoturismul personal, la sediul Poliţiei unde am dat declaraţii cu privire la evenimentul rutier. Între timp, m-am interesat despre starea lui Cristi Bâzgă la Spitalul de Neurochirurgie, unde a fost transportat de caătre Salvare, şi mi s-a comunicat că acesta, după tomografiere, nu prezenta leziuni neurologice şi a fost trimis la UPU – Sfântul Spiridon pentru un consult intern.. Patru ore mai târziu, când am telefonat la UPU – Sfântul Spiridon din nou, pentru a mă informa cu privire la starea lui Cristi, mi s-a spus că acesta a decedat.

Deşi am insistat în declaraţiile mele asupra necesităţii efectuării unei anchete în privinţa tratamentului medical de care a beneficiat (sau nu!) tânărul accidentat, instituţiile abilitate au neglijat acest aspect.

Deşi toată lumea m-a asigurat că nu am nici cea mai mică vină, de patru ani trăiesc un coşmar, cu ameninţări, cu afişe lipite în tot oraşul în care sunt prezentat drept criminal. Acum, când mă liniştisem că procurorii şi-au învins timiditatea în declararea adevărului, atacurile s-au înteţit cu asupra de măsură. Coşmarul nu s-a încheiat. Continuă cu fervoare.

 conferenţiar Dorin Popa

Tableta care a deschis blogul de faţă a făcut obiectul unei interes enorm şi cu totul neaşteptat. Pe lîngă subiectul tratat de mine (problema imposturii universitare), ca şi faptul că textul a făcut obiectul unei duble interdicţii de publicare, a contat probabil foarte mult modul în care au reacţionat apărătorii celui vizat: de o violenţă neobişnuită, ca nişte echipe de asalt, organizate militar şi cu misiuni precise. Fanatici ai culturii de peşteră. Tura I-a, tura a II-a, tura a III-a… De obicei, în numele poporului. Unul care părea rezonabil mă ameninţa cu mînia populară. Altul îmi cere demisia. Altul sau alta îşi amintea, ca din senin, de dicţia mea. Altul sau alta se întreba la ce bun să scrii şi să citeşti atîta, dacă nu te cheamă Daniel Condurache. Altcineva merge chiar pînă la a mă acuza că bursele obţinute în străinătate au fost date de SRI. Nu-i aşa că par un agent acoperit, care vrea să se ascundă cu orice preţ?

Este drept că, în afară de un şir nesfîrşit de insulte grosolane adresate autorului şi eventual unor presupuşi suporteri ai acestuia (ştim din tradiţia propagandei totalitare că un asemenea gest de rebeliune este opera unei conspiraţii şi sărmanul care îşi strigă la lună protestul este ori nebun, ori victima anturajului său!), mare lucru nu s-a spus. A lipsit tocmai ceea ce eu cred că ar fi trebuit să fie cel mai important lucru: o discuţie onestă şi aplicată asupra regulilor vieţii universitare şi desigur a învăţămîntului universitar de jurnalism. A rămas în schimb o clisă groasă, pestilenţială, care nici nu ascunde problema pusă de mine, dar nici n-o clarifică prea tare. Numesc această formă de comportament fascism domestic.

Înainte de a discuta acest subiect mai departe, aş dori să mulţumesc tuturor celor care nu s-au lăsat atraşi de insulta fetidă şi de argumentul mîniei populare, fie că au fost de partea mea, fie că nu. Celor care m-au susţinut, fireşte, le rămîn profund îndatorat. A trebuit să fac faţă unei agresiuni cum n-am mai înfruntat din 1990, pe timpul mineriadelor. Le mulţumesc mai ales pentru că au folosit argumentul raţional şi au ignorat complet insulta, cel puţin cît mi-am putut da seama. Faptul arată că au înţeles fondul mesajului meu. Datorită acestora, n-am clacat atunci cînd „masele indignate”, „talpa” universităţii – cum se exprima o colegă sub protecţia anonimatului în dulcele stil BBC – mă ameninţau pînă şi cu extincţia fizică. Nu ştiu dacă voi putea să mă ridic vreodată la înălţimea aşteptărilor puse în mine prin aceste dovezi de solidaritate anonimă.

Celorlalţi, care au monopolizat la un moment dat discuţia, trivializînd-o inevitabil prin limbaj şi argumentaţie, dar mai ales prin atracţia pentru atacurile ad hominem, le transmit că reacţia lor i-a definit implicit în termeni în care eu n-aş fi avut curajul sau poate intenţia de a o face. Cînd îţi faci adversarul de idei „vierme” şi te pretinzi cadru didactic universitar, nu este mare lucru de adăugat.

În acele zile, brusc, persoana mea a căpătat un soi de aureolă negativă. Am aflat că orice aş face sunt ba misogin (pentru glumiţa cu internetul infidel!), ba frustrat, ba un profesor lipsit de carismă, incoerent, care pune note studenţilor după eforturile lor (steluţele cu care-mi notez studenţii la seminarii au ajuns ceva aidoma stelei galbene din timpul naziştilor!), ba terorist, ba prea teoretic etc. Mi s-a reproşat pînă şi faptul că nu predau un curs de Istoria presei (de fapt, predau, dar aşa cum cere programa!) ori că am falimentat revista Timpul, pe vremea cînd eram director (n-am fost niciodată director, ci numai redactor şef, şi n-am falimentat revista respectivă, ci dimpotrivă!). Ba chiar mi s-a replicat că aş fi fost activist şi informator al Securităţii şi SRI, uitînd în mod ciudat tocmai de Ku-Klux-Klan.

Faptul că pe lîngă injuriile obişnuite, din registrul nostru strămoşesc, multe intervenţii au urmărit cu obstinaţie să pună în discuţie calităţile mele de profesor, nu ar trebui să mire pe nimeni. Aceasta nu pentru că aş fi un profesor ideal. Dar eu nu predau cursuri practice şi deci nu-i învăţ în primul rînd pe studenţi jurnalismul. Nu sînt nici un guru şi nu cred în cunoaşterea prin revelaţie. Nu cer identificarea cu ce spun sau cu ce fac. Încerc să-i obişnuiesc pe studenţi să gîndească într-un mod cît mai sănătos, independent, critic, argumentat. Cu condiţia să vină la şcoală, ceea ce în multe cazuri este o problemă capitală şi onofreii care mă demască ecstatic pe urmele lui Silviu Brucan ar fi trebuit s-o ştie. În treacăt fie spus, eu nu-mi citesc propriu-zis prelegerile decît foarte rar (cînd este ceva foarte complicat!) şi nu le cer studenţilor să ştie materia pe dinafară. De ani de zile dau numai eseuri la examene. Oricum, nu strică nimănui să ştie ce este imperativul categoric kantian.

Mie mi se pare că un profesor la universitate trebuie mai întîi să aibă ce să spună şi abia apoi să ştie să transmită studenţilor ce ştie. N-am citit decît o mică parte din puhoiul de venin care mă ţintea, dar faptul că am ce spune, ca şi buna mea credinţă, pare să nu mi-l fi pus nimeni în discuţie. Ar fi fost şi cam greu, mai ales în comparaţie cu cel pe care ei voiau să-l apere. În tot cazul, discuţia asupra calităţilor mele profesorale miza pe caracterul indeterminabil al acestor afirmaţii, ca parte a teribilului proces de intenţie la care am fost supus în aceste zile. În acelaşi timp, aceste reproşuri repetate robotic au urmărit evident eludarea fondului problemei şi mai ales subminarea credibilităţii mele.

Aceasta este o practică totalitară uzuală. Atacă omul, cînd nu mai ai argumente intelectuale, ucide mesagerul cînd vestea nu-ţi este favorabilă! Eu am prezentat fapte, agresorii mei anonimi de pe net mi-au replicat cu insulte şi calomnii.

Aici nu este vorba aşadar de persoana mea, ci de refuzul oricărei discuţii decente. Pe scurt: de intimidare. Acest fascism ordinar sau domestic nu are un caracter politic. Este destructurat, instinctual şi difuz. Dar este la fel de rău. Opinia critică este principalul său inamic. Traduce acelaşi univers mental monstruos. Îmi aminteşte de legionarii de la Sfarmă Piatră, de Scînteia lui Brucan din anii stalinismului dur, de limbajul de la ziarele FSN din 1990. Este aceasta proba existenţei unei şcoli de jurnalism, oricare ar fi inspiratorul acesteia ? Sper că nu.

Nu mă interesează să cîştig nici un război cu nimeni. Doresc numai să trăiesc într-un mediu cît de cît normal, competitiv şi colegial. Nu sunt deloc o natură conflictuală. Am apelat la această formă de protest pentru că am epuizat toate celelalte forme de comunicare. În faţa acestui puhoi încerc să-mi păstrez obiectivitatea. Dar nu este deloc uşor.

de pe forumul

http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/asimetrie_si_lectia_celor_doua_trecuturi_153632.html

http://www.bratescu.ro/?p=62#comment-201