Florea Ioncioaia // libertate de expresie

Continuarea la
UN GENIU AL ZILELOR NOASTRE – Daniel CONDURACHE ??

de Dorin Popa

După campania dusă împotriva Dlui Florea Ioncioaia, pentru că a scris articolul UN GENIU AL ZILELOR NOASTRE – Daniel CONDURACHE, acum se duce o campanie împotriva mea, serios susţinută de către persoane obscure, chiar de pe serverul Universităţii. Nimeni nu pare interesat de adevăr, ci doar de cum poate să mă acuze mai bine şi mai profund. Nu contează ce s-a întîmplat, dacă am cea mai mică vină – interesul enorm este să fiu acuzat, să se spună orice împotriva mea, numai pentru că un pieton a sărit pe capota maşinii pe care o conduceam, cu patru ani în urmă. Nu am fost căutat de niciun ziarist, în cei patru ani, chiar dacă au apărut zeci de articole pe acest subiect. Niciun martor ocular al accidentului, deşi au fost mulţi, nu a fost întrebat despre accident de către presa ieşeană: nici şoferul microbuzului, nici asistenta medicală sau şoferul de pe salvare, nici expertul criminalist Victor Tindeche din Bacău şi nici expertul tehnic prof. univ. dr. Radu Gaiginschi, de la UTI, nici subinspectorul Iulian Iftodi de la Poliţia Rutieră Iaşi, nici avocaţii familiei Bâzgă (pe care d-na spune că i-am “cumpărat”, deşi nu am discutat cu niciunul dintre ei şi, deci, nu-i cunosc), nici măcar martorii falşi aduşi de familia Bâzgă, care nu au văzut accidentul şi care au recunoscut, apoi, acest lucru. Nimeni nu a fost întrebat, cu excepţia dnei Gabriela Bâzgă. Declaraţiile mele, care au apărut în ziare, sunt, toate, inexacte, deoarece au fost deformate, din neglijenţă sau cu premeditare. Nimeni nu m-a căutat personal, ci am fost, în patru ani, sunat de trei ori de către redacţii fără a mi se comunica dacă sunt sau nu înregistrat.

Primii care m-au sunat au fost cei de la Ziarul de Iaşi, chiar în seara zilei de 10 decembrie 2004. La telefon era o fostă studentă silitoare şi serioasă, căreia i-am povestit ghinionul imens în care am fost implicat prin faptul că un pieton mi-a sărit pe maşină, precizînd că totul s-a petrecut după ce trecusem de trecerea de pietoni, că circulam regulamentar şi că viteza pietonului era probabil mai mare decît a maşinii.

I-am povestit fostei studente că nu pot înţelege cum s-a făcut că pietonul nu a văzut maşina, noaptea, cu patru faruri aprinse, deşi era singura maşină în deplasare în acel moment pe şoseaua Bucium – Iaşi şi că, făcîndu-i respiraţie gură la gură nu mirosea, totuşi, a alcool. De aceea, am sunat la Spitalul de Neurochirurgie şi am rugat, după ce mi s-a spus că este în afara oricărui pericol neurologic, să i se recolteze probe biologice, nevenindu-mi a crede că un om treaz poate sări, din alergare, pe o maşină cu toate farurile aprinse, aflată în deplasare. I s-au recoltat probele biologice şi rezultatul a fost negativ. Probele nu pot fi recoltate decît unei persoane aflate într-o stare cel puţin convenabilă din punct de vedere medical (nu în comă sau în şoc). Apoi, a fost transportat la UPU Sf. Spiridon şi, după patru ore de la accident, a decedat. De ce? Pentru mine este un mister. Dupa 2 ani, o persoană a declarat că pietonul accidentat ar fi avut o altercaţie cu gardienii de la UPU Sf. Spiridon, dorind să plece acasă cît mai repede (aşa cum, de altfel, îmi declarase şi mie, cînd l-am urcat forţat în Salvare, asistenta solicitînd ajutor pentru a-l putea reţine în ambulanţă).

Luni, 13 dec. 2004, în Ziarul de Iaşi a apărut articolul “Poetul Dorin Popa a făcut acicident mortal la Bucium “, precizîndu-se că impactul a avut loc “chiar pe trecerea de pietoni”, că accidentatul mirosea a alcool, dîndu-se şi poza mea suficient de mare, aşa cum merită infractorii, mafioţii şi răufăcătorii. Poza victimei – cea din vina căreia s-a produs accidentul – nu apărea. Articolul nu era semnat de fosta studentă, ci de Nicolae Manoliu, ziarist fictiv. Studenţii îmi spun să-l dau în judecată pe autorul articolului, dar acesta nu există. Oricine a avut tangenţe cu Ziarul de Iaşi/Monitorul ştie că acest nume este o invenţie redacţională cu care se semnează articolele “delicate”, tocmai pentru a nu putea avea urmări în instanţă. Apoi, aproape toate ziarele din Iaşi s-au întrecut în a scrie despre “roţile Peugeot-ului ucigaş”, deşi contactul între pieton şi maşină a fost direct pe capotă, luîndu-se declaraţii unor persoane care nu aveau nici cea mai vagă idee despre accident şi care spuneau ceea ce le trecea prin minte. Nimeni nu m-a întrebat nimic şi nu a întrebat nici vreun martor al celor întîmplate. Nu s-a făcut, în patru ani, nici cea mai mica investigaţie de presă, deşi s-au scris multe articole despre acest caz. Nu s-a dorit nici o lămurire, nici o informare a cititorilor, ci doar colectarea unor opinii despre accident.

Nu am declarat că pietonul “s-a tăiat rău de tot” într-un geam de la spitalul “Sf.Spiridon” în lupta cu gardienii de acolo, nu am declarat că “l-am dus pe pieton la Spitalul de Neurochirurgie”, pentru că nu l-am dus eu, ci Salvarea, care a venit suficient de repede etc. Singurele mele declaraţii despre accident sunt cele de mai jos. De altfel, nici măcar unul dintre ziariştii care m-au sunat nu a semnat articole despre caz. Articolele apăreau în ziarele respective , dar erau mereu semnate de către altcineva decît persoana cu care discutasem la telefon. La postul TELE M, deşi am precizat, telefonic, limpede, că accidentul nu s-a petrecut pe trecerea de pietoni, s-a spus la ştiri, în martie 2008, DE TREI ORI, că totul s-a întîmplat pe trecere.  Coşmarul meu continuă, după patru ani, şi constat că sunt oameni care doresc să mă condamne, fără a ţine cont de posibila mea nevinovăţie.

Cu cele mai bune gînduri,
D.P.

—————-   ———      ——————

==================

========

===

Exerciţii de înţelegere

Acum cîţiva ani semnam în Ziarul de Iaşi (Monitorul), în pagina de opinii, rubrica Exerciţii de înţelegere. În vremea din urmă, am mai multe nedumeriri decît oricînd. Înţelegerea lumii este parcă mai dificilă. Trăiesc, de 4 ani, un coşmar în care sunt îngropat de viu, fără ca, juridic, să am cea mai mică vină. Legile oamenilor sunt şi mai de nepătruns, acum, pentru mine. “Îl cunosc pe dl Dorin Popa de 35 de ani şi dacă ar fi existat doar o fărîmă de vinovăţie în acea nefericită întîmplare, după cum îl ştiu, s-ar fi întemniţat singur”, scrie Virgil Grigoraş pe un forum în care sunt numit criminal, fără şovăire. Mă întreb doar dacă, astăzi, ieşenii mai pot crede că în România cineva – oricine ar fi acela – poate pune legea morală deasupra interesului personal.

Avalanşa de materiale apărute în ultimele săptămîni în presa locală (şi naţională) cu privire la accidentul în care am fost implicat în seara de 10 decembrie 2004, mi-a prilejuit cîteva constatări pe care doresc să le fac publice.

Aproape fără excepţie, presa locală a fost părtinitoare: articolele cu privire la recenta soluţie de neîncepere a urmăririi penale au prezentat în mod tendenţios şi disproporţionat opinia – subiectivă, prin natura situaţiei – a unei singure părţi.

Dezinformarea / informarea trunchiată şi tendenţioasă practicată de presă încă din 2004, imediat dupa producerea evenimentului, a generat o revoltă absolut firească (pe care o pot înţelege) în rîndul familiei accidentatului, Cristian Bâzgă.

Dincolo de compasiunea pe care o am pentru familia acestuia, mă nedumereşte atitudinea pasivă a presei, superficialitatea acesteia şi dezinteresul faţă de societate, în ansamblul ei. O minimă lectură a expertizelor şi rapoartelor întocmite în cadrul anchetei ar fi fost suficientă pentru a constata că familia accidentatului a întreprins permanent demersuri pentru a întîrzia finalizarea dosarului, introducînd, în mod fraudulos, în ancheta organelor abilitate declaraţii mincinoase, luate la domiciliul propriu unor persoane care fie nu au fost prezente la locul accidentului, fie au sosit mult după producerea lui. Doua persoane care au declarat, iniţial, că accidentul ar fi avut loc pe trecerea de pietoni sau că ar fi găsit acolo diverse obiecte au recunoscut, pe parcursul anchetei, că NU au asistat la accident, dar că au scris şi au înmînat “mai multe declaraţii” familiei vătămate “la solicitarea acesteia, precizînd că în acest sens s-au deplasat la domiciul lor”. Mai mult, luînd în calcul aceste mărturii mincinoase, procurorii au fost nevoiţi să dispună un supliment de expertiză (o simulare) ale cărui rezultate contrazic, în mod firesc, “planşele fotografice efectuate autoturismului de către organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului”.

În condiţiile în care în materialele menţionate redacţiile şi-au asumat, ca unic punct de vedere, opinia unei singure părţi, iar numele meu a apărut doar cu titlu de inventar, pentru a mima obiectivitatea, sunt obligat să constat că adevărul pare a fi astăzi, necondiţionat, de partea celui care găseşte mijloacele adecvate pentru a atrage atenţia presei. Ca atare, mă întreb cîtă nevoie mai avem de justiţie, de procurori ori tribunale, cînd greva foamei sau ameninţările cu moartea devin garanţi sine-qua-non ai dreptăţii şi adevărului absolut.

Astfel, presa ieşeană a vehiculat fără nici o documentare prealabilă informaţii false care pot fi contrazise cu documente oficiale. Pentru o corectă informare doresc să rectific, aici, doar cîteva dintre cele mai flagrante astfel de afirmaţii:

1. “Accidentul a avut loc pe trecerea de pietoni…”

După cum au declarat martorii prezenţi la fata locului, accidentatul alerga către un maxi-taxi staţionat după trecerea de pietoni (pe direcţia mea de mers, Bucium-Podu Roş). Victima a parcurs un traseu oblic dinspre poarta spitalului către maxi-taxi, traseu care nu a avut nici un punct de tangenţă cu trecerea de pietoni. Accidentul s-a produs DUPĂ trecerea de pietoni şi DUPĂ microbuzul oprit la sfîrşitul marcajului pietonal. Cercetările efectuate ulterior, pe baza măsurătorilor realizate de către poliţia rutieră în seara accidentului, au arătat că impactul a avut loc la circa 11 metri după zona de protecţie a pietonilor.

2. “Şoferul se intorcea de la o petrecere”

Mă întorceam de la Galaţi, unde în acea vreme ţineam nişte cursuri laUniversitatea “Dunărea de Jos” , întrucît salariul de cadru didactic era insuficient pentru plata ratelor maşinii achiziţionate în leasing.

3. “Şoferul îşi testa frînele maşinii nou achiziţionate”

Maşina fusese achiziţionată cu un an şi jumătate înainte şi avea deja la bord aprox. 50.000 km.

4. “Maşina circula cu viteză foarte mare”

Aşa cum s-a stabilit de către toate expertizele, aveam viteza de 42-43 de km/h, deşi maximul permis în acea zonă era de 60 km/h. Am declarat la sediul Poliţiei Rutiere, imediat după producerea accidentului, că, încă de la intrarea în oraş, aşa cum fac întotdeauna, am încetinit la 50 km/h (sub viteza limită admisă), amintindu-mi de vorba tatălui meu că multe dintre accidente se produc în apropierea casei, din relaxare şi nerăbdare. În momentul în care am vizualizat trecerea de pietoni din faţa spitalului, am redus şi mai mult viteza, la 40 km/h, întrucît de o parte şi de cealaltă a marcajului pietonal staţionau două mijloace de transport în comun. Soţia mi-a şi spus, înainte de trecere, că circulam cu o viteză de aprox. 40 de km/h, declarînd acelaşi lucru şi la Poliţia Rutieră, fapt care a fost confirmat de expertizele întocmite ulterior.

5.”Roţile Peugeot-ului ucigaş”

Nu a existat nici un contact între partea frontală a maşinii şi accidentat. După ce am trecut de cele două autovehicole şi de trecerea de pietoni, cînd mă pregăteam să accelerez mi-a apărut brusc în lateral-stînga, dinspre Spital, un tînăr alergînd cu mare viteză, fără să se asigure deloc, care, aşa cum au declarat ulterior martorii prezenţi la faţa locului la acel moment, a încercat în ultima clipa să sară peste capota maşinii pentru a evita impactul. Am frînat brusc şi am tras de volan către dreapta, fără a putea evita însă coliziunea. Din fotografiile Poliţiei se poate constata faptul că nu a existat nici un contact frontal între tînărul accidentat şi maşină, ci doar între capotă lateral-stînga, parbriz şi acesta, pietonul sărindu-mi cu genunchiul pe capotă, apoi lovindu-se cu capul de parbriz.

La Reconstituirea efectuată în febr. 2007, prof. univ. dr. Radu Gaiginschi, de la UTI, expert solicitat de Poliţia Rutiera prin subinspectorul Iftodi, mi-a spus că rar a văzut un caz mai clar de nevinovăţie a conducătorului auto, exprimîndu-şi – deşi atunci l-am văzut întîia oară – nedumerirea că sunt purtat pe drumuri de trei ani de zile. Domnul profesor Gaiginschi a lăsat să se înţeleaga că, din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între accidentul în care am fost implicat şi o sinucidere.

Cred că este corect să precizez că veneam de la cursuri, că am oprit autoturismul imediat, că i-am acordat tînărului accidentat primul ajutor (respiraţie gură la gură), am telefonat la Salvare şi la Poliţie, l-am reţinut pînă la sosirea ambulanţei, deşi acesta solicita insistent, după ce şi-a revenit din şoc, să fie lăsat să plece acasă, pentru că nu are nimic. Nimeni, dintre cei din jur, nu a venit să mă ajute în nici un fel. Cristi Bâzgă avea o rană mică la cap, datorată contactului cu parbrizul, dar care nu şiroia. Nu am mişcat autoturismul din locul în care s-a oprit decît după ce Poliţia l-a fotografiat din toate unghiurile. Pe baza acestor date şi a acestui comportament probabil, pasagerii celor două mijloace de transport în comun şi alţi martori afirmau că nu am avut nici o vină şi că vor declara acest lucru Poliţiei, dar, din nefericire, aceasta a sosit destul de greu, după plecarea Ambulanţei şi a unui număr însemnat dintre martori!. Toţi îmi spuneau că nu am nici cea mai mică vină şi că tînărul nu va păţi nimic, mai ales că mergea singur pe picioare. Martorii care au văzut accidentul exact aşa au şi declarat Poliţiei, începînd cu şoferul maxi-taxiului. Am rugat de asemenea un paznic, coleg cu cel accidentat, să-l însoţească pînă la spital, deoarece asistenta se plîngea că nu-l poate reţine singură în Salvare şi că acesta spune în continuare că vrea să meargă acasă. Am fost testat cu etilotestul (rezultatul, fiind, evident negativ) şi m-am deplasat, cu autoturismul personal, la sediul Poliţiei unde am dat declaraţii cu privire la evenimentul rutier. Între timp, m-am interesat despre starea lui Cristi Bâzgă la Spitalul de Neurochirurgie unde a fost transportat de către Salvare şi mi s-a comunicat că acesta, după tomografiere, nu prezenta leziuni neurologice şi a fost trimis la UPU – Sfîntul Spiridon pentru un consult intern.. Patru ore mai tîrziu, cînd am telefonat la UPU – Sfântul Spiridon din nou, pentru a mă informa cu privire la starea lui Cristi, mi s-a spus că acesta a decedat.

Deşi am insistat în declaraţiile mele asupra necesităţii efectuării unei anchete în privinţa tratamentului medical de care a beneficiat (sau nu!) tînărul accidentat, instituţiile abilitate au neglijat acest aspect. Cum s-a facut că pacientul a plecat pe picioare de la Spitatlul de Neurochirurgie, iar, după cîteva ore, la UPU “Sf. Spiridon” se constatata decesul său? Ce s-a întîmplat între timp ?

Deşi toată lumea m-a asigurat că nu am nici cea mai mică vină, de patru ani trăiesc un coşmar, cu ameninţări, cu afişe lipite în tot oraşul în care sunt prezentat drept criminal. Acum, cînd mă liniştisem că procurorii şi-au învins timiditatea în declararea adevărului, emitînd o Ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale, atacurile s-au înteţit cu asupra de măsură. Coşmarul nu s-a încheiat. Continuă cu fervoare, doar pentru că, în vreme ce circulam cu o viteză mult mai mică decît limita admisă, un tînăr a sărit pe capota maşinii pe care o conduceam. Nu am făcut altceva decît să respect legea, circulînd pe o stradă din Iaşi. Legile oamenilor sunt şi mai de nepătruns, acum, pentru mine. “Îl cunosc pe dl Dorin Popa de 35 de ani şi dacă ar fi existat doar o fărîmă de vinovăţie în acea nefericită întîmplare, după cum îl ştiu, s-ar fi întemniţat singur”, scrie Virgil Grigoraş pe un forum în care sunt numit criminal, fără nici o urmă de îndoială. Mă întreb doar dacă astăzi iesenii mai pot crede că în România cineva – oricine ar fi acela – poate pune legea morală deasupra interesului personal.