Fascismul domestic

Tableta care a deschis blogul de faţă a făcut obiectul unei interes enorm şi cu totul neaşteptat. Pe lîngă subiectul tratat de mine (problema imposturii universitare), ca şi faptul că textul a făcut obiectul unei duble interdicţii de publicare, a contat probabil foarte mult modul în care au reacţionat apărătorii celui vizat: de o violenţă neobişnuită, ca nişte echipe de asalt, organizate militar şi cu misiuni precise. Fanatici ai culturii de peşteră. Tura I-a, tura a II-a, tura a III-a… De obicei, în numele poporului. Unul care părea rezonabil mă ameninţa cu mînia populară. Altul îmi cere demisia. Altul sau alta îşi amintea, ca din senin, de dicţia mea. Altul sau alta se întreba la ce bun să scrii şi să citeşti atîta, dacă nu te cheamă Daniel Condurache. Altcineva merge chiar pînă la a mă acuza că bursele obţinute în străinătate au fost date de SRI. Nu-i aşa că par un agent acoperit, care vrea să se ascundă cu orice preţ?

Este drept că, în afară de un şir nesfîrşit de insulte grosolane adresate autorului şi eventual unor presupuşi suporteri ai acestuia (ştim din tradiţia propagandei totalitare că un asemenea gest de rebeliune este opera unei conspiraţii şi sărmanul care îşi strigă la lună protestul este ori nebun, ori victima anturajului său!), mare lucru nu s-a spus. A lipsit tocmai ceea ce eu cred că ar fi trebuit să fie cel mai important lucru: o discuţie onestă şi aplicată asupra regulilor vieţii universitare şi desigur a învăţămîntului universitar de jurnalism. A rămas în schimb o clisă groasă, pestilenţială, care nici nu ascunde problema pusă de mine, dar nici n-o clarifică prea tare. Numesc această formă de comportament fascism domestic.

Înainte de a discuta acest subiect mai departe, aş dori să mulţumesc tuturor celor care nu s-au lăsat atraşi de insulta fetidă şi de argumentul mîniei populare, fie că au fost de partea mea, fie că nu. Celor care m-au susţinut, fireşte, le rămîn profund îndatorat. A trebuit să fac faţă unei agresiuni cum n-am mai înfruntat din 1990, pe timpul mineriadelor. Le mulţumesc mai ales pentru că au folosit argumentul raţional şi au ignorat complet insulta, cel puţin cît mi-am putut da seama. Faptul arată că au înţeles fondul mesajului meu. Datorită acestora, n-am clacat atunci cînd „masele indignate”, „talpa” universităţii – cum se exprima o colegă sub protecţia anonimatului în dulcele stil BBC – mă ameninţau pînă şi cu extincţia fizică. Nu ştiu dacă voi putea să mă ridic vreodată la înălţimea aşteptărilor puse în mine prin aceste dovezi de solidaritate anonimă.

Celorlalţi, care au monopolizat la un moment dat discuţia, trivializînd-o inevitabil prin limbaj şi argumentaţie, dar mai ales prin atracţia pentru atacurile ad hominem, le transmit că reacţia lor i-a definit implicit în termeni în care eu n-aş fi avut curajul sau poate intenţia de a o face. Cînd îţi faci adversarul de idei „vierme” şi te pretinzi cadru didactic universitar, nu este mare lucru de adăugat.

În acele zile, brusc, persoana mea a căpătat un soi de aureolă negativă. Am aflat că orice aş face sunt ba misogin (pentru glumiţa cu internetul infidel!), ba frustrat, ba un profesor lipsit de carismă, incoerent, care pune note studenţilor după eforturile lor (steluţele cu care-mi notez studenţii la seminarii au ajuns ceva aidoma stelei galbene din timpul naziştilor!), ba terorist, ba prea teoretic etc. Mi s-a reproşat pînă şi faptul că nu predau un curs de Istoria presei (de fapt, predau, dar aşa cum cere programa!) ori că am falimentat revista Timpul, pe vremea cînd eram director (n-am fost niciodată director, ci numai redactor şef, şi n-am falimentat revista respectivă, ci dimpotrivă!). Ba chiar mi s-a replicat că aş fi fost activist şi informator al Securităţii şi SRI, uitînd în mod ciudat tocmai de Ku-Klux-Klan.

Faptul că pe lîngă injuriile obişnuite, din registrul nostru strămoşesc, multe intervenţii au urmărit cu obstinaţie să pună în discuţie calităţile mele de profesor, nu ar trebui să mire pe nimeni. Aceasta nu pentru că aş fi un profesor ideal. Dar eu nu predau cursuri practice şi deci nu-i învăţ în primul rînd pe studenţi jurnalismul. Nu sînt nici un guru şi nu cred în cunoaşterea prin revelaţie. Nu cer identificarea cu ce spun sau cu ce fac. Încerc să-i obişnuiesc pe studenţi să gîndească într-un mod cît mai sănătos, independent, critic, argumentat. Cu condiţia să vină la şcoală, ceea ce în multe cazuri este o problemă capitală şi onofreii care mă demască ecstatic pe urmele lui Silviu Brucan ar fi trebuit s-o ştie. În treacăt fie spus, eu nu-mi citesc propriu-zis prelegerile decît foarte rar (cînd este ceva foarte complicat!) şi nu le cer studenţilor să ştie materia pe dinafară. De ani de zile dau numai eseuri la examene. Oricum, nu strică nimănui să ştie ce este imperativul categoric kantian.

Mie mi se pare că un profesor la universitate trebuie mai întîi să aibă ce să spună şi abia apoi să ştie să transmită studenţilor ce ştie. N-am citit decît o mică parte din puhoiul de venin care mă ţintea, dar faptul că am ce spune, ca şi buna mea credinţă, pare să nu mi-l fi pus nimeni în discuţie. Ar fi fost şi cam greu, mai ales în comparaţie cu cel pe care ei voiau să-l apere. În tot cazul, discuţia asupra calităţilor mele profesorale miza pe caracterul indeterminabil al acestor afirmaţii, ca parte a teribilului proces de intenţie la care am fost supus în aceste zile. În acelaşi timp, aceste reproşuri repetate robotic au urmărit evident eludarea fondului problemei şi mai ales subminarea credibilităţii mele.

Aceasta este o practică totalitară uzuală. Atacă omul, cînd nu mai ai argumente intelectuale, ucide mesagerul cînd vestea nu-ţi este favorabilă! Eu am prezentat fapte, agresorii mei anonimi de pe net mi-au replicat cu insulte şi calomnii.

Aici nu este vorba aşadar de persoana mea, ci de refuzul oricărei discuţii decente. Pe scurt: de intimidare. Acest fascism ordinar sau domestic nu are un caracter politic. Este destructurat, instinctual şi difuz. Dar este la fel de rău. Opinia critică este principalul său inamic. Traduce acelaşi univers mental monstruos. Îmi aminteşte de legionarii de la Sfarmă Piatră, de Scînteia lui Brucan din anii stalinismului dur, de limbajul de la ziarele FSN din 1990. Este aceasta proba existenţei unei şcoli de jurnalism, oricare ar fi inspiratorul acesteia ? Sper că nu.

Nu mă interesează să cîştig nici un război cu nimeni. Doresc numai să trăiesc într-un mediu cît de cît normal, competitiv şi colegial. Nu sunt deloc o natură conflictuală. Am apelat la această formă de protest pentru că am epuizat toate celelalte forme de comunicare. În faţa acestui puhoi încerc să-mi păstrez obiectivitatea. Dar nu este deloc uşor.