Florea Ioncioaia // libertate de expresie

Rîul cu fiere aprilie 3, 2008

Aflu că pe un site anonim, dl. Dorin Popa, colegul meu de la Departamentul de Jurnalism al Universităţii, cunoscutul scriitor şi publicist, face obiectul unei campanii de discreditare fără termeni de comparaţie. Din cîte ne putem da seama cu uşurinţă, totul are la bază halucinaţiile interesate ale unei femei lipsite de orice urmă de bun simţ. Se induce aici impresia că dl. Popa, care a fost implicat într-un accident de circulaţie cu mai mulţi ani în urmă şi care a fost declarat de mai multe ori nevinovat de către poliţişti şi procurori, şi-ar fi aranjat dosarul în diverse chipuri. Toate acestea ne amintesc de logica unei fiinţe bolnave şi de aceea a intoxicărilor profesioniste fără scrupule.

De ce? Pare evident că femeia vrea să-l şantajeze. Nimic nou. Sărmana fiinţă crede că universitarii, care-şi permit automobile în leasing, sunt doldora de bani. Mai grav este cu sponsorii şi trompeţii din spatele său. Nu cred că sufăr de mania persecuţiei dacă voi susţine că obiectivul vizat sunt mai degrabă eu. Dl. Popa, deşi mai mult decît discret în scandalul care agită spiritele la Departamentul de Jurnalism al Universităţii Cuza, este unul dintre suporterii mei. Îi mulţumesc pentru aceasta şi regret că trebuie să suporte acum această incredibilă campanie de lichidare civilă. Logica este binecunoscută: atac asupra „anturajului” meu, cum spunea cineva care mă înjura anonim pe net zilele trecute, pentru a mă izola şi intimida. Practică veche de poliţie secretă dusă de bolşevici la perfecţiune.

De altfel, cînd am citit la un moment dat că unul dintre agresorii mei de pe net mă anunţa că m-am deconspirat, am crezut că este vorba de o ironie. Cam sinistră, ce-i drept, dar mă rog. Acum îmi dau seama că nu era. De fapt, era o logică simplă de tip bolşevic potrivit căreia nici un om nu e capabil să gîndească singur, altfel decît în gaşcă. Între altele, acelaşi individ, care declara că nu mă citeşte orice aş scrie, se îndură să mă denunţe din nou: nu frecventa cursurile pe vremea cînd era student pentru că eu eram la Paris. În semn de protest, se înţelege, căci ce puteam face la Paris decît să trădez patria?

Să amintesc de altfel că dl. Popa nu este singura victimă a acestei strategii. Dl. Lucian Postu, un jurnalist care a intervenit în favoarea mea pe blogul său, după ce ani de zile polemizaserăm pe diverse subiecte, a fost automat transformat în nebun: i s-a fabricat o foaie de observaţie de la spitalul de boli psihice şi mai multe bloguri pe care se juca intens comedia neutralităţii au publicat-o instantaneu. Ştim de altfel că nu poţi fi împotriva unui sistem precum cel pe care l-am semnalat eu fără să fii nebun!

În cazul dlui Popa, pretextul atacului este nefericitul accident de care vorbeam. Pe un blog anonim, care se voia iniţial chipurile ecoul foştilor studenţi de la Jurnalistică, dlui Popa i se face un dosar de condamnare la moarte în toată regula. Principiul acestui site este intoxică şi intimidează. Articole preluate din ziare, fără nici o legătură cu cariera profesională a colegului meu, se amestecă ingenuu cu delaţiunea anonimă în care dl. Popa este înfierat ca amic al banditului Ioncioaia. O serie de fotografii în care dl. Popa apare alături de studenţii săi care n-au nimic compromiţător în sine, dar care, în contextul dat, ar vrea să sugereze că manifestă înclinaţii lubrice, întrucît majoritatea studenţilor din poză sunt fete! Folosind fără scrupule contextul isteriei legate de accidentul de maşină din Bucureşti relatat de Antena 1, ca şi proasta reputaţie a sistemului de justiţie din România, ca să nu mai vorbesc de practicile neprofesionale ale ziarelor ieşene care i-au acordat o credibilitate suspectă uneia dintre părţi, ni se induce imaginea unui monstru.

Din acest motiv îi ofer aici aşadar dlui Popa posibilitatea de a prezenta faptele în acest caz.

Mie mi se pare clar. Procurorul a decis. După aproape patru ani de anchetă. Nu-l văd pe dl. Popa nici un om influent, nici altfel. Un accident este un accident. Se putea întîmpla oricui. Cine este vinovat, să plătească. Dar cine este nevinovat, este nevinovat. Femeia care-l agresează de patru ani este o şarlatană, oricine îşi dă seama de asta. Pentru cineva care a terminat jurnalistică, este grav dacă nu poate separa faptele de intoxicări.

Evident că în tot acest timp nimeni nu se mai întreabă ce se întîmplă la Departamentul de Jurnalism. Cum se poate ca un om care nu are nici un fel de atestare să predea opt discipline teoretice la Facultatea de Litere? Cum se poate să semnezi acte oficiale fără să ai acest drept? Nu numai că nu se întreabă, dar totul pare normal. Este jurnalism, par să spună unii. Ceva care nu se ocupă cu faptele, cu adevărul sau corectitudinea. Căci, din această perspectivă, jurnalismul este o formă de propagandă, iar studiile universitare de jurnalistică un fel de şcoală de ucenici în tehnica propagandei de partid.

Ceea ce este tulburător în această poveste vine din faptul că autorii acestei campanii sunt probabil oameni tineri şi din mediul universitar. Ei n-au cunoscut direct propaganda şi dezinformarea regimului totalitar comunist. Ei o fac din artă. Din voluptate. Din libertate. Nu mai este mînia proletară de altădată. Acum este abjecţia anonimă. Se înţelege că în acelaşi timp aceştia predică studenţilor sau publicului virtuţile libertăţii de expresie şi alte asemenea frumuseţi abstracte. Nu sunt mulţi, dar sunt fanatici şi fără scrupule. Toate aceasta mă obligă să continui. Mă întăreşte, de asemenea. Le mulţumesc!

Cîteva precizări martie 17, 2008

Acest blog este o parte a spaţiului public virtual. Ca orice formă de spaţiu public, accesul este liber. Totuşi, la fel ca orice formă de spaţiu public, libertatea nu trebuie înţeleasă ca un prilej pentru abuz. Orice intervenţie la textele care apar aici trebuie să respecte o serie de reguli minimale, care protejează libertatea în general şi mai ales calitatea unei discuţii publice. Îi rog pe cei care vor să contribuie la discuţii să nu folosească insulte, argumente non-factuale, greu testabile, aluzii cu caracter incitativ etc.

Aş dori de asemenea să îmi cer scuze celor care trimit postări pentru modul nu tocmai rapid şi regulat în care acestea vor fi plasate pe site. Experienţa mea ca administrator este limitată. Trebuie să-i mulţumesc de altfel lui Rolf, un bun prieten berlinez care a realizat acest blog şi care-l administrează în absenţa mea, de undeva din California, unde cred că trăieşte în aceste moment. Îl salut de altfel acum, cu multă recunoştinţă, înainte de a-i trimite această postare pentru a o pune pe net! Prietenia lui mă face să mă simt privilegiat.

Manualul bunului român // Un geniu al zilelor noastre martie 6, 2008

Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

            Potrivit unui clişeu ce pare de nedislocat lumea în care trăim ar fi o eternă tranziţie. Spre nicăieri sau cel mult spre apus. Aceasta mai ales pentru că marile naraţiuni ale modernităţii (ideea de progres, egalitate, naţiune etc.) s-ar fi epuizat, dar mai cu seamă pentru că nu mai avem mari valori, spirite cu vederi largi, care să se manifeste dincolo de frontierele înguste ale propriilor discipline. Pînă ceva vreme, căzusem şi eu în această formă de sinistroză. O întîmplare recentă m-a pus pe gînduri.

            Într-o după-amiază, mi-a bătut la uşa biroului, aflat într-un corp mai curînd ascuns al Universităţii, un tînăr domn. I-am observat mai întîi privirea piezişă proprie timidului bovaric. Era masterand la Jurnalism, mi-a spus, şi-l căuta pe domnul director Daniel Condurache. I-am arătat că regretam sincer, din suflet chiar, dar nici un director Condurache nu are biroul aici. M-a privit uimit, evident frustrat.

            Era victima unui soi de confuzie. Nu era prima dată cînd se întîmpla, de altfel. Pe uşa biroului meu scrie Departamentul de Jurnalistică şi probabil că de la secretariat, atunci cînd au o problemă mai spinoasă, îi îndrumă pe studenţi acolo unde ei cred că ar putea găsi pe cineva mai competent. Problema era că domnul Condurache nu avea biroul aici şi mai ales că nu era directorul departamentului şi nu fusese niciodată, cel puţin în această viaţă. Dar, oaspetele meu nu părea să înţeleagă şi nici nu dădea semne c-ar vrea să plece. I-am explicat atunci de ce: domnul Daniel Condurache era angajat al unei alte instituţii şi de altfel îi lipsea ceea ce am putea numi competenţa formală, adică o calitate profesională atestabilă, prin acte, diplome, liste de publicaţii şi alte asemenea lucruri, minore, fireşte, dar care stau la baza sistemului nostru universitar şi administrativ.

            Am avut impresia atunci că turnasem gaz peste foc. Timiditatea se reconvertise pe neaşteptate într-o vizibilă agresivitate. „Nu-i adevărat!”, a ripostat imediat, abia reţinîndu-şi un tremur al întregului corp. Părea convins că-i ascundeam omul pe undeva pe sub masă, eventual că l-am răpit pentru uzul meu privat ori pentru a-l vinde unor şeici arabi.

            Ca să evit o criză, m-am gîndit atunci să-i spun că domnul director Condurache nu este momentan în localitate. A fost cea mai proastă idee posibilă. Participase, mi-a spus, cu două zile înainte la o întîlnire între domnul Condurache şi un scriitor din Bucureşti. Fusese provocat de felul în care domnul Condurache vorbise despre talentul în jurnalism. L-am întrebat de ce nu merge la cursurile d-sale. „Merg, dar nu l-am văzut niciodată, deşi am avut mai multe cursuri cu d-sa, anul acesta. De fapt, a continuat, eu nu sunt din Iaşi, vreau să scriu la un ziar, dar toată lumea îmi spune că n-am talent. M-am înscris la Master la Jurnalism, dar de fiecare dată cînd vin la şcoală nu găsesc pe nimeni. Caut un jurnalist. Vreau să intru la un ziar!”

            Mi s-a părut din nou că am o idee salutară. Zic: Dl. Condurache ştie probabil multe despre jurnalism, dar nu este jurnalist, în sensul propriu al lucrurilor. Este profesor la Politehnică, din cîte ştiu. Uite, i-am mai spus în criză de idei, hai să ne uităm pe net, ca să ne edificăm cu sursele în faţă.

            Din păcate, netul este, cum se ştie, un martor infidel. Găseşti întotdeauna despre un om mai ales ce nu cauţi. Astfel, a trebuit să-i conced oaspetelui meu că avea dreptate în anumite privinţe. Într-adevăr, potrivit unei ştiri, dl. Condurache se exprimase, de faţă cu un scriitor şi publicist bucureştean foarte cunoscut, în chestiunea talentului jurnalistic. O altă ştire, apoi, îl dădea drept cîştigător al premiului jurnalistul anului sau ceva de felul acesta acordat de o revistă de care nu auzisem, din nefericire, VIP. „Vedeţi”, mi-a spus, cu aerul că-i ascundeam adevărul.

            Mai departe însă, din păcate, după aprige căutări, n-am găsit nici un articol al dlui Condurache pe net, din care studentul respectiv să se poată edifica mai pe larg, fie asupra a ceea ce înţelege dl. Condurache prin talent, fie asupra  unei probe practice de talent din partea acestuia. Cum spuneam, internetul ar trebui trecut în română la genul feminin: te trădează cînd ai mai multă nevoie de el! Sau de ea!

            N-am găsit nici în bibliografiile mele o sursa unde ar putea afla ceva de felul acesta. Spre bucuria mea, am dat totuşi peste un site în care dl. Condurache apărea ca autor. Mai precis spus, coautor. Începînd din 2004, publicase pare-se un număr de articole în diverse publicaţii de matematică şi mecanică. Toate erau semnate împreună cu un anume domn Martinuş, care pare a fi, de altfel, asistentul său la Universitatea Politehnică, acolo unde dl. Condurache ocupa şi funcţia de şef de catedră. Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

            Lucrul cel mai neplăcut pentru situaţia în care mă aflam venea însă din faptul că domnul Condurache apărea în mai multe locuri , inclusiv într-o notă din Ziarul de Iaşi care părea a fi cv-ul său oficial (de candidat la rectoratul Universităţii Politehnice), drept coordonator al Departamentului de Jurnalism de la Universitatea „.A. I. Cuza”, acolo unde ocupa un post de profesor asociat şi două catedre de conferenţiar.  Este drept că nu ştiu ce vrea să spună coordonator. Oricum, această funcţie n-a existat după ştiinţa mea şi nu cred că dl. Condurache şi-a putut-o atribui oficial. Scria chiar undeva că ar fi fost numit de Senat. Fapt imposibil, întrucît Departamentul de Jurnalism ţine de Facultatea de Litere, nu de Senat. Este drept că l-am auzit şi eu în mai multe situaţii afirmîndu-şi public această calitate, dar întotdeauna am pus-o pe seama unei scăpări. Domnul Condurache nu putea îndeplini această calitate, din motivele expuse mai sus. Este adevărat că au circulat zvonuri, probabil neîntemeiate, potrivit cărora dl. Condurache ar fi semnat acte cu caracter oficial în numele departamentului, fapt penalizabil juridic, dar eu nu pot crede aşa ceva.

            Totuşi, mi-a spus la despărţire tînărul, cum poate preda cineva atît de multe discipline fără să fie şef (probă de maliţie gratuită!) şi fără să aibă o competenţă atestată, cum îi spusesem eu ca ar fi fost necesar? N-am putut să-i ofer un răspuns. De fapt, această discuţie o mai avusesem şi cu alţi colegi, fără a putea ajunge la vreo explicaţie raţională. Este o chestiune de talent, probabil, i-am răspuns. „De geniu”, mi-a replicat oaspetele meu, înainte de a se face nevăzut, incredibil de calm, învăluit de semiîntunericul din hol. Nu îmi dau seama nici acum dacă era din nou sarcastic sau pur şi simplu edificat. Îl aştept oricum din nou pentru o discuţie mai senină.